Pietrocul de la Bercu’ Giurtelecului, un cuirasat în regatul sălbatic al Măgurii Șimleului. O aventură sălăjeană

noiembrie 5, 2018 | Administrator

Nu-i o stâncă, nu-i un bolovan ca oricare altul, și pare că-i un cuirasat transformat în piatră, mă rog, în gresii, de către niște extratereștri, care, ca să fie siguri că o să-l mai găsească atunci când va fi să se întoarcă, l-au așezat aici, la vedere, dar, totuși, nu prea, pe Măgura Șimleului. Un monument natural deosebit, o sculptură a naturii în fața căreia chiar și cei mai mari sculptori și-ar scoate pălăria, în semn de respect.

Oamenii locului zic că de aici, din zona asta, se scotea piatră care se folosea la construcția caselor din satele din jur, și așa a apărut pietrocul ăsta uriaș. Însă cum de a rămas aici și nu a fost sfărâmat și folosit la construcția caselor, la fel ca toată piatra scoasă din zona asta? De dragul poveștii, vă zic eu: pentru că nu-i o stâncă obișnuită, e un cuirasat camuflat în piatră. Atâta tot că, după cum se văd urmele timpului pe el, se pare că s-a transformat de-a binelea în piatră. Iar Măgura Șimleului îl păstrează la loc de cinste, ca pe o podoabă de preț. Cum, nu credeți? Doar natura, doar peisajul deosebit al Măgurii te poate convinge, așa că, pentru a-l vedea așa cum e – un cuirasat transformat în piatră, trebuie să mergi să-l vedeți.

De la coadă la cap

Cum să faci ca să ajungi de la punctul ”A” la punctul ”B”? Deși poate părea simplu, adică să pornești din punctul ”A” către punctul ”B”, atunci când vine vorba să traversezi Măgura, din Șimleu Silvaniei către Giurtelecu Șimleului, nu mai e chiar atât de simplu. Nu de alta, dar la câte cărări traversează muntele ăsta mic de lângă Șimleu, și, mai ales, la câte cărări care sigur duc acolo unde vrei să aduci vezi pe tot locul, probabilitatea să o iei pe drumul cel bun e destul de mică. Acuma, sigur, Ovidiu, acum un an și ceva, atunci când a spus că ne duce pe noi, ceilalți, la Giurtelecu Șimleului, chiar credea asta, iar noi ne-am luat după el. Că am ajuns la Cehei, adică în cu totul alt loc, asta e altă treabă (și, la câte cărări am bătut peste Măgură, chiar părea că toate duc la Cehei).

Acuma, chiar mă bucur că n-am ajuns unde voiam acum un an și ceva, nu de alta, dar a lăsat loc pentru încă o excursie, încă o aventură peste Măgura Șimleului, un loc superb, unul dintre cele mai frumoase locuri din Sălaj, ba chiar din țară. Și chiar dacă o excursie peste munte nu poate fi decât frumoasă, totuși, pentru că am vrut neapărat să vedem pietrocul cel mare despre care ne tot spunea Ovidiu, ne-am hotărât să o luăm, de data asta, invers, la coadă la cap – de la Giurtelecu Șimleului, la Șimleu. Ca să fim siguri că o să vedem pietrocul cel mare. Adică un fel de să fie bine, să nu fie rău.

Bercu‘ Giurtelecului

Am lăsat mașina la marginea drumului pietruit care duce la Bercu’ Giurtelecului, un cătun aflat lângă Giurtelecu Șimleului. De unde denumirea de Berc? Se prea poate să fie de la nemțescul ”berg”, care înseamnă munte. Și cum Măgura care străjuiește cătunul ăsta e munte… ce să zic, poate fi și asta o explicație. Dacă îi întrebi pe acei puțini oameni care locuiesc acolo (și i-am întrebat), ei o să-ți spună simplu, așa cum ne-a spus prima femeie pe care am întâlnit-o în cale: ”Ce spui? Așe să spune cătă aista. Tăt așe s-o zâs. C-aici o fost căși muuulte, da’ s-o mutat pântu ce n-o fost băgată curentu”. Oricum, până să-i întrebăm pe oameni ce și cum, prima oară ne-au luat în primire câinii, lătrând din toate părțile. Însă ce știu ei? I-am lăsat să latre și ne-am văzut de drumul nostru, vorbind când cu unul, când cu altul dintre cei pe care îi întâlneam. Asta până la ultima casă din cătun, acolo unde Ovidiu era, deja, de-al casei. Adică mai fusese de câteva ori acolo, de-a lungul timpului.

Știi ce e fain la țară, mai ales într-un loc din ăsta în care rar vine careva care nu-i de-al locului? Căldura cu care te primesc oamenii. Iar dacă te mai și știu de undeva, e ca și cum tot locul ăla și-ar deschide brațele. Și tu, cel care ai ajuns acolo, nu ai cum să nu zâmbești larg, de dragul oamenilor ăstora, care nu mai știu ce să facă, ce să-ți dea ca să te facă să te simți bine-primit.

Am tot spus-o, dar o spun de fiecare dată când am ocazia: oamenii ăștia frumoși pe care-i întâlnesc în ”expedițiile” mele pe coclauri sînt adevăratele comori ale lumii. Niște oameni atât de frumoși în simplitatea lor sinceră, că n-ai cum să nu-i îndrăgești, pe loc și fără rezerve.

Către crucea veche de pe deal

Revenind la oamenii de la ultima casă din cătun, când am plecat de acolo, după câteva minute de stat la povești, n-am plecat singuri, ci cu nea’ Ugorcsag. Nu de alta, dar văzându-ne că ne tot uităm în direcția în care arăta el cu degetul că ar trebui să o luăm, dar se vedea clar că ne vine să ne scărpinăm în cap a nedumerire, chiar dacă ziceam toți trei că am înțeles, a zis că mai bine vine cu noi, să nu ne rătăcim, că dacă data trecută ne-am rătăcit, să nu mai pățim și acum la fel.

”Api, io mă duc cu oamenii iștia până la cruce, pă deal. Ș-api mă-ntorc, că n-oi sta mult. Numa’ să văd că merg pă unde trebe, că cine știe ce-or face”,

i-a spus bărbatul nevestei, apoi a venit cu noi. E drept, ne ziceam unul altuia că de aici ne descurcăm, că am înțeles pe unde trebuie să mergem. Ne-am dat seama că nu-i așa la prima intersecție de cărări, acolo unde noi am fi luat-o, fără să stăm pe gânduri, la dreapta, că pe acolo părea că urcă către culme. Evident, drumul cel bun era la stânga, și se numește, ori așa îi zic localnicii, drumul crucii. Pentru că, logic, duce către o cruce care, zice omul, a fost ridicată în 1800 și ceva. De către cine nu știa, dar Ovidiu a aflat ulterior cum că acea cruce a fost pusă de părintele Taloș, persoana influentă și participant la Marea Unire. Oricum, de îngrijit o îngrijește nea’ Ugorcsag, cel care ne însoțea pe cărare în sus, și care a așezat acolo o masă și o bancă pentru oricine o să ajungă acolo, pe Dealul Crucii.

Poate ne-am fi așezat pe bancă, la o poveste, dar pe cărarea ce ducea în dreapta crucii se vedea un peisaj deosebit. Și am luat-o într-acolo, nu de alta, dar întotdeauna când ieși de pe ”drumul principal”, în cazul ăsta o cărare ceva mai largă, întodeauna găsești ceva deosebit, un fel de ”comoară” pe care natura o ascunde vederii celui care doar trece pe acolo, un fel de ”dedicație specială” pentru cei care vor mai mult.

Dealu‘ lui Dămnian

Superb! O frumusețe calmă, așezată, tipic transilvăneană, cu satele la poalele dealului părând niște picturi, mai ales cu toamna asta caldă colorând totul în jur. Cât despre iarba galbenă, înaltă, de pe culmea dealului, un deal care părea o spinare de ceva animal uriaș ce s-a oprit să se odihnească în locurile ăstea, era ca o mare cu valuri, niște valuri care se mișcă încet, încet…

Acuma, nea’ Ugorcsag zice că ăsta e dealu’ lui Dămnian, iar de pe dealul ăsta se căra pe vremuri piatră pentru construcția caselor din satele din jur. Și că acele cratere ciudate care împânzesc dealul ăsta sînt ca urmare a exploatării pietrei. Acuma, sigur că omul știe ce vorbește, dar, totuși, de câteva ori, de dragul poveștii, mi s-a părut că animalul uriaș care s-a oprit acolo să se odihnească puțin și-a scuturat blana. Adică iarba galbenă înaltă. Un fel de: ”Bine, bine, Dămnian ca Dămnian, dar io ce am? Pe mine nu mă vede nimeni?”

Cocoțat pe o movilă uriașă, privind în jur, l-am ascultat pe Ugorcsag povestindu-ne, într-un limbaj neaoș, ardelenesc autentic, despre povestea dealului ăstuia:

”Păi vinea câte 30 de care o dată, că 30 de care trebuia la o casă. Uită acolo nii ia, unde să vede biserica aceie, acolo-i Ilișua. Până acolo să ducea cu carele cu boi. Păi vinea a cui era casa, cu carele. În primu… ăsta nii, era hurdău’ cu pălincă, în cel’lalt din spate, hurdău’ cu vin. Le dădea păntru piatră. Da cum…”

E o plăcere să-i asculți pe oamenii ăștia simpli, de la țară, povestind. O fac atât de sincer și fără a încerca să cosmetizeze cuvintele, încât poveștile lor, însoțite de o mimică a feței și de gesturi ale trupului pe măsură, punctând cuvintele, aproape că prind viață. Și când mai ești și într-un loc din ăsta, atât de frumos înțelegi cum au apărut pe lume poveștile care au colorat (și care, din păcate nu mai există în zilele moderne) copilăria multora dintre cei care au numărat ceva ani.

Cuirasatul de piatră din regatul sălbatic al Măgurii Șimleului

Pentru unii, care nu au fost pe Măgură, ori poate au fost, dar nu au văzut-o, să spui despre muntele ăsta mic că e un regat sălbatic poate părea ușor deplasat. Însă oricare dintre cei care cunosc, cât de cât, Măgura îți poate spune asta: e un loc sălbatic. Iar cărările care străbat locul ăsta sălbatic ascund multe frumuseți, multe povești și multe vestigii istorice (arheologii știu de ce).

Pietrocul de la Bercu’ Giurtelecului pare nelalocul lui acolo. De ce? Pentru că în toată zona aceea, în afară de un bolovan asemănător cu Pietrocul, dar mult mai mic, de pe Dealul lui Dămnian, nu este nici urmă de bolovani ori stânci, oricât de mici. De asta, atunci când privirea îți cade pe pietrocul ăsta uriaș, te oprești și caști ochii a uimire: ”ăsta cum a ajuns aici?”. Da, așa cum v-am spus, de aici se căra piatră, sute, mii de care, pentru construcția caselor. Dar, totuși, cum de a rămas aici doar pietrocul ăsta? Și de ce are forma asta, de zici că-i un cuirasat care s-a transformat, în timp, în piatră? Plus că straturile de gresii, multe, așezate unele peste altele, hașurând marginile pietrocului, îi dau un aer și  mai misterios, de poveste.

Aici, pe vremea liceului, venea și Ovidiu, ”peste deal”, cum zice el, iar cel de atunci și cel de acum s-au întâlnit într-o buclă temporală, așa că, vorba cântecului ăla de acum mulți ani, ”amintirile mă chinuiesc”.

Acum, cocoțați pe cuirasat, pietrocul părea mai mult un loc de meditație, așa că am rămas o vreme acolo. Noi, băieții. Gina își făcea treabă pe lângă o vizuină de vulpe pe care a găsit-o acolo, lângă cuirasat, așteptând să apară vulpea. Normal, vulpea n-a apărut, așa că am coborât de pe cuirasat și am plecat în drumul nostru. Un drum care să ne ducă peste Măgură, la Șimleu. Ori la Cehei. Că, după prima tentativă de a ajunge la Giurtelec, dar am ajuns la Cehei, toate cărările de pe Măgură par să ducă acolo, la Cehei. Oricum, pentru că așa ne-am pus în plan, am luat-o pe cărare în sus, prin iarba galbenă înaltă, către pădure. Unde o să ajungem? Vorba lui Ovidiu (și care a rămas ca un fel de laitmotiv tot drumul): videa-om noi.

Artă în pădure. Din nou, cu mașina către Giurtelec

Drumul prin pădure putea fi ca oricare alt drum prin pădure, chiar dacă toamna e un pictor desăvârșit. Dar știi ce face ca o drumeție să fie și mai frumoasă? Poveștile și oamenii faini de lângă tine. Compania unor oameni faini e, întotdeauna, acel ceva care fac ca totul să fie… oare ce cuvânt să folosesc?… mai luminos (n-am găsit alt cuvânt care să exprime ceea ce vreau să spun, sper că înțelegeți ce vreau să zic).

Am urmat cărările la nimereală, chiar nu aveam habar dacă o să ne ducă către Șimleu, acolo unde voiam să ajungem. Bine, toate cărările de pe Măgură, așa cum v-am spus, par că duc la Cehei, dar cui să-i mai pese de unde o să ajungem? Noi eram ocupați cu arta din pădure (așa am numit-o), o artă care consta din te miri ce: niște flacoane de plastic așezate de cineva pe niște sârme întinse între copaci, pe post de gard, desenele create de frunze, cioturi de copaci care, cel puțin după imaginația noastră, păreau niște sculpturi neconvenționale… Din ăstea, apărute din niște ”sclipiri” ale minții datorate frumuseții pădurii, poveștilor aiurite care ne însoțeau pașii ori râsetelor cu ecou.

”Bă, acuma pe unde o luăm, la stânga sau la dreapta?”, ne mai întrebam unul pe altul, când se intersectau cărările. Răspnsurile erau variate, dar întotdeauna la fel de edificatoare. De genul ”cum pe unde o luăm? Scuipăm în palmă, apoi, cu cealaltă mână îi tragem una la scuipat cu muchia palmei, și în ce direcție sare scuipatul, pe acolo o luăm”. V-am zis, ”sclipiri” ale minții.

Norocul nostru a fost că, într-un final, am ajuns în singurul loc care ne era familiar – la Copacii legii. Așa se numesc niște copaci mari de tot, îngrădiți, despre care se spune că au vreo 500 de ani. De ce copacii legii? Pentru că acolo erau spânzurați oamenii, după ce erau judecați. Ceva de genul ăsta. Oricum, nu asta e important, ci faptul că, pentru prima oară după atâta rătăcit peste Măgură, în căutarea Pietrocului de la Giurtelec, știam unde eram. Adică, mai pe șleau, de data asta nu ne-am mai rătăcit.

La Șimleu am ajuns pe înserate. Am luat mașina lui Ovidiu și, pentru a doua oară pe ziua respectivă, ne-am dus către Giurtelec. Nu de alta, dar, dacă ați uitat, cumva (eu am uitat, spre amuzamentul Ginei și al lui Ovidiu, care se distrau de nelămurirea mea: adică de ce să mai mergem încă o dată la Giurtelec?), am lăsat mașina la Bercu’ Giurtelecului. Și, normal, trebuia să mergem să o recuperăm. Nu de alta, dar aveam nevoie de ea ca să ne întoarcem acasă, la Zalău.

Am găsit redacția mobilă, adică mașina, acolo unde am lăsat-o, înainte cu vreo 7, 8 ore. La Bercu’ Giurtelecului, acolo de unde a început toată povestea asta. O poveste cu un deal a lui Dămnian, o cruce veche din 1800 și ceva, niște peisaje deosebite și un pietroc uriaș (deși eu continui să cred că e un  cuirasat de piatră, pus la păstrare acolo de niște ființe venite dintr-o altă lume, dar care au uitat de el) care sînt, deja, parte din aventurile noastre. O filă de poveste. Și, până la urmă, asta contează. Povestea.

 

Sursa : www.salajulpursisimplu.ro