Despre Oraș
Atestarea istorică a oraşului Şimleu Silvaniei
Personalități marcante ale orașului Șimleu Silvaniei
Repere geografice
Şimleu Silvaniei (în maghiară Szilagysomlyo, în traducere Şimleu Sălajului, în idiş Shamloya, în germană Schomlenmarkt) este situat în partea de vest a judeţului Sălaj, la o distanță de 29 km pe şoseaua naţională D.N. 1H faţă de municipiul Zalău, reşedinţa judeţului Sălaj. Împreună cu localităţile rurale componente: Bic, Cehei şi Pustă, ocupă o suprafaţă de 62.26 km2 sub Măgura Şimleului, în bazinul hidrografic al Crasnei.
Este aşezat în lunca şi terasele a II-a şi a III-a ale Văii Crasna fiind dominat în partea de nord de masivul cristalin al Măgurii Şimleului, rămăşiță a unui vechi lanţ cristalin, având aspect de muncel şi o altitudine maximă de 597 m. Dealurile premontane din împrejurimile oraşului au aspectul unor culmi domoale, în cea mai mare parte despădurite.
Se învecinează cu localităţile:
la Est cu satul Pericei, comuna Pericei
la Nord – Est cu satul Bădăcin, comuna Pericei
la Nord cu satul Giurtelecul Şimleului, comuna Măieriște
la Nord – Vest cu satul Uileacu Şimleului şi satul Criștelec, comuna Măieriște
la Vest cu satul Bilghezd, comuna Nuşfalău
la Sud – Vest cu satul Nuşfalău, comuna Nuşfalău
la Sud cu satele Huseni şi Ratin, comuna Crasna
la Sud – Est cu satul Crasna, comuna Crasna.
Râul Crasna, al doilea râu important al judeţului Sălaj, care izvorăşte din Înşeuarea Oşeană, aflată între Munţii Meseş şi Munţii Plopiş, influenţează în mod direct relieful oraşului, fiind principalul agent modelator al acestuia.
Trăsăturile climatice ale oraşului sunt condiţionate de factori generali şi locali. În linii mari, ţinutul se încadrează în sectorul cu climă temperată cu uşoare influenţe oceanice. De aici rezultă prezenţa unor temperaturi medii anuale de aproximativ 9 grade Celsius şi o amplitudine ce variază între 19.3 şi 27.6 grade Celsius.
Aspectul depresionar al reliefului, favorizează pătrunderea dinspre S-S.E. a maselor de aer şi stagnarea lor având drept consecinţă apariţia fenomenelor de inversiune termică. În afară de inversiunile de temperatură, mai sunt caracteristice brumele timpurii şi uneori şi cele târzii, un număr redus de zile cu ceaţă şi umiditate ridicată de vale în raport cu versanţii.
Cantitatea medie anuală a precipitaţiilor este de 700 mm, cu un maxim în lunile iunie-iulie şi cu un minim în martie.
Vânturile cele mai frecvente bat din sectorul V. şi N.V. şi aduc cu ele umezeală.
În partea estică a oraşului, au fost descoperite izvoare termale. Temperatura apei are 40 grade Celsius şi un conţinut de săruri asemănător cu cel de la băile Boghiş. Izvorul este legat de falia râului Crasna ce continuă până în apropierea localităţii Supuru de Jos.
Atestarea istorică a oraşului Şimleu Silvaniei
Aşezat la poalele dealului Măgura, în frumoasa depresiune care-i poartă numele, oraşul Şimleu Silvaniei a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1251, când într-un document emis la Alba-Iulia, se aminteşte de „Vathaşomlya” – prima denumire cunoscută a localității. La 1251, Vatha împreună cu fiii săi, Pauşa şi Dionisie, au vândut moşia Şimleu palatinului Roland şi magistratului Mauriciu din familia Pok pentru suma de 100 de florini.
O ipoteză este că denumirea reală a localității a fost „Vatha Solyomvar” (Cetatea Şoimului a lui Vath).
Localitatea Cehei este amintită documentar în anul 1259 sub denumirea de „Terra Chechy”, iar în anul 1854 sub denumirea de „Şomlyo Csehi”. Celelalte localități sunt atestate mult mai târziu, respectiv Pusta în anul 1913 sub denumirea de „Csehipuszta”, şi „Bic” în anul 1956 sub denumirea actuală.
Istoria oraşului este cu mult mai veche decât anul 1251, acest ţinut făcând parte din statul lui Burebista şi Decebal, conform descoperirilor arheologice făcute pe dealul Măgura Şimleului, ca şi tezaurul dacic de argint de la Cehei, datând de la sfârşitul sec. al II – lea î. Hr., care pun în lumină existenţa unei puternice aşezări dacice, probabil antica Dacidava, pomenită de geograful Ptolomeu în al său „Îndreptar geografic”.
Studiul asupra Tezaurului de la Şimleu a datat obiectele din aur pentru perioada regilor gepizi din secolul V după Hr. Este vorba de circa 8 kilograme de piese din aur şi argint aurit, podoabe şi accesorii de port, vase şi medalioane. Interesant de menţionat faptul că Tezaurul de la Şimleu a fost scos la suprafaţă în două rânduri, prima etapă fiind datată pentru anul 1797. Descoperitorii tezaurului sunt doi copii, care păzeau animalele pe versantul sudic al dealului cunoscut sub denumirea de „Măgura Şimleului”. Cei doi copii au reuşit să aducă la suprafaţă 2.425,5 grame de obiecte din aur, care au ajuns, în cele din urmă, la Muzeul de Istorie Naturală din Viena, care a plătit pentru acest tezaur suma de 2.411 forini. Descoperirea comorii a fost anunţată subprefectului de pe atunci al comitatului Crasnei, Kallai Istvan, care a dirijat comoara spre Austria, având în vedere statutul de pe atunci al Imperiului Austro-Ungar. Totuşi, din transportul de atunci spre Viena, s-a reuşit deturnarea a 3 obiecte din aur, respectiv 3 medalioane, care au ajuns în cele din urmă la guvernatorul Transilvaniei de pe atunci – Gyorgy Banffy, medalioane despre care nici în ziua de azi nu se mai ştie nimic, fiindu-le pierdută definitiv urma.
Al doilea lot al Tezaurului de la Şimleu a fost descoperit în 1889, la peste o sută de ani de la prima descoperire, tot în acea zonă a laturii sudice a dealului Măgura. Aceasta conţine piese din aur în greutate de circa 6 kilograme, de aceeaşi factură ca şi cele descoperite în primul lot, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că această comoară a fost îngropată în două locuri diferite. Piesele din aur se găsesc în prezent la Muzeul Naţional Maghiar din Budapesta.
În anul 1429 devine târg şi este cunoscut sub denumirea de „Oppidum Şomllyo”.
Istoria medievală a Şimleului este strâns legată de familia Báthory, familie princiară, care a jucat roluri importante în istoria transilvăneană. Cetatea Şimleu intră în posesia familiei mai sus amintite în urma căsătoriei lui Báthory Laszlo cu Medgyesaljai Anna în anul 1351, devenind reşedinţa principilor ardeleni din familia Báthory.
Construirea castelului cetate din centrul oraşului, reşedinţa familiei nobiliare Báthory şi centrul unui întins domeniu feudal, datează cel mai probabil de la mijlocul secolului XV.
Acesta cuprindea 50 de localităţi, din care 2 erau târguri (Şimleu Silvaniei şi Crasna) şi 48 erau sate (37 sate româneşti și 11 maghiare).
De-a lungul vremii, cetatea şi oraşul au suferit numeroase atacuri şi devastări din partea turcilor şi tătarilor, cele mai pustiitoare fiind cele din anii 1594 şi 1668. Ultimul atac a marcat şi începutul declinului cetăţii care în anul 1774 ajunge în proprietatea oraşului.
Şimleul a constituit un centru important, vizat de răsculaţii curuţi, şi locul de unde generalul Iosif Bem a pornit în anul 1848 acţiunile militare pentru ocuparea oraşelor de pe Someş: Jibou, Dej şi Cluj.
În anul 1854 este cunoscut ca Szilagy – Şomlyo.
În epoca modernă oraşul a jucat un rol important politic, economic şi cultural, prin existenţa instituţiilor economice şi culturale, prin activitatea unor cărturari de prestigiu care urmăreau realizarea unităţii culturale şi politice a românilor.
În 8 noiembrie 1911 a avut loc la Şimleu o adunare populară, deosebit de importantă, la care au participat zeci de români. Au luat cuvântul personalităţi de seamă ale vieţii ardelene ca: Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, dr. Sf. Cicio Pop, dr. Victor Deleu şi alţii. Adunarea populară de la Şimleu prefaţa Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918.
De fapt, adunarea cerea în punctele ei principale egala îndreptăţire a naţionalităţilor, dreptul limbii românești, autonomia şcolii şi a bisericii, sufragiu universal, egal, direct, etc.
Şimleul a fost prezent şi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Astfel, Alexandru Aciu, Victor Deleu, Cassiu Maniu au fost aleşi în Marele Sfat Naţional.
Pe tărâm economic au luat fiinţă instituţii de credit financiare, dintre care cea mai importantă a fost Banca „Silvania”, al cărei director a fost avocatul Andrei Cosma, cel care a făcut parte din delegaţia celor 300 de ardeleni care au dus la Viena Memorandumul ce cuprindea doleanţele românilor.
Există 2 monografii care tratează istoria oraşului: Petri Morr, „Monografia judeţului Sălaj”, apărută în limba maghiară, în anul 1902, şi „Schiţa monografică a Sălajului”, scrisă de dr. Dionisie Stoica şi Ioan P. Lazăr, în anul 1908, şi apărută la Şimleu.
Personalități marcante ale orașului Șimleu Silvaniei
Aşezat ca într-un cuib al dragostei şi muncii, în depresiunea care-i poartă numele, la poalele bătrânei Măguri, Şimleu Silvaniei, acest „Braşov al Nordului”, cum l-a numit academicianul Ion Simionescu, a fost mereu un puternic centru spiritual al acestei zone din străvechiul şi binecuvântatul Ardeal.
Polarizând toate forţele progresiste ale vremii, al doilea oraş ca mărime al judeţului Sălaj, Şimleu Silvaniei a cunoscut de-a lungul veacurilor o dezvoltare economico-socială specifică localităţilor transilvănene, cu oameni aşezaţi, harnici, cu frică de Dumnezeu, ospitalieri şi cu dragoste de ştiinţă şi cultură. Este un adevăr incontestabil că aici a pulsat o efervescentă viaţă spirituală, rod al convieţuirii paşnice prin noianul anilor, a românilor, maghiarilor, evreilor şi altor neamuri care şi-au găsit aici loc şi casă.
O succintă enumerare este de natură a ne scuti de orice comentariu:
- Despărţământul sălăjan al ASTREI cu sediul la Şimleu (1863);
- Reuniunea Femeilor Române Sălăjene (1811);
- Tipografia „Victoria” (1862);
- Reuniunea Învăţătorilor români sălăjeni (1870).
De asemenea, la Şimleu Silvaniei s-au tipărit numeroase publicaţii, aşa cum era şi firesc primele apărând pe lângă biserici şi graţie strădaniilor clericilor. Din primii ani de funcţionare a Vicariatului Silvaniei, una dintre problemele cele mai importante a fost înzestrarea bisericilor, şcolilor şi accesul maselor la lumina cărţilor, oraşul validându-se prin timp ca fiind o capitală spirituală a acestei zone.
Şimleu Silvaniei a fost întotdeauna un reper al evenimentelor celor mai încercate din viaţa neamului românesc pe aceste locuri. Încă pe la 1684, Marosi Ştefan scria despre Şimleu următoarele: „Şimleul este lumina ochiului Ardealului vestic”.
Alexandru Aciu (1875-1954)
Un loc de seamă în viața socială și culturală a Șimleului l-a avut dr. Alexandru Aciu, avocat, deputat de Sălaj, senator, fost prefect și director al „Silvaniei”.
Dr. Alexandru Aciu s-a născut la 16 septembrie 1875 în Măieriște, urmând dreptul la Cluj și Budapesta, luându-și doctoratul în drept.
O perioadă din viața sa este legată de „Gazeta de Duminecă” din Șimleu, pe care a sprijinit-o și în care a scris decenii de-a rândul. S-a exersat și în domeniul literaturii, cu poezii și schițe, cu o notă aparte, pline de o ușoară melancolie și de un real talent. Există însă momente de seamă în viața sa, momente care țin de marele act al întregirii neamului, de la 1 decembrie 1918. Fiind implicat în toate acțiunile sociale și culturale legate de Șimleu, Alexandru Aciu a suportat stările de lucruri declanșate în preajma pregătirii Unirii celei mari. El însuși evoca aceste stări de lucruri, ca și Coriolan Mesesianu, într-un studiu al său, publicat de Tiron Albani, în volumul: „Douăzeci de ani de la Unire” (apărut în 1938). Studiul lui Alexandru Aciu se intitulează: „Șimleul sub linie demarcațională”.
În studiul său, Alexandru Aciu arată că în noiembrie 1918 s-au creat și în Sălaj Consiliile naționale, trecându-se treptat la alegeri pentru Adunarea Națională de la Alba Iulia. Garnizoana de la Șimleu, sub comanda lui Gyurocsik a lovit în orice tendință de organizare națională în Șimleu. Astfel că, arată Alexandru Aciu, „în loc să apere, au devastat satele Mălădia și Siciu până au fost alungați de gărzile naționale” din aceste locuri. Au existat și victime. La Suplac a fost ridicat vicarul Petru Cupcea. În 13 martie 1919 o patrulă a garnizoanei intră în Banca Silvania din Șimleu, și-i arestează pe cei prezenți, între care și pe Alexandru Aciu, ducându-i în fața procurorului Pograny. Au mai trecut câteva zile, timp în care Alexandru Aciu și dr. Coriolan Mesesianu au fost transportați, ca ostatici, la Nyiregyhaza, unde au fost internați alături de alții, urmând să fie duși la Budapesta, pentru a li se da o sentință. Au urmat evadări, retractări, schimburi de oameni, de o parte și de alta, și astfel cei duși s-au putut întoarce înapoi acasă, la Șimleu Silvaniei. În Joia mare, armata română era la Șimleu și în Vinerea mare a anului 1919, armata română a eliberat complet orașul.
Evenimentele de mai sus sunt urmărite de către Al. Aciu în toată desfășurarea lor, cu tragismul situației și al suferinței de fiecare zi. O spune chiar el însuși cu cuvintele: „Descrierea internării noastre și eliberarea ar forma un roman”. Acest roman pe care Alexandru Aciu îl vedea scris odată de către cineva, ar cuprinde doar perioada 13 martie 1919-13 aprilie 1919, deci o lună, o lună a suferințelor și umilirilor, a terorii și persecuțiilor de tot felul, care nu se uită. Deschiderea primei pagini din acest roman a făcut-o Alexandru Aciu însuși, descriind calvarul unor zile din trecutul Șimleului.
După cel de al doilea război mondial, noul regim comunist a dus o politică de exterminare, sau în cele mai fericite cazuri, marginalizarea întregii elite interbelice. A fost și cazul familiei Aciu, care se stinge într-un nemeritat anonimat la Cluj, în anul 1954.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.
Alimpiu Barbulovici (1834-1914)
Alimpiu Barbulovici a fost o prezență activă în viața Sălajului și a Șimleului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind numit „gura de aur a Sălajului”, așa cum se menționează de către Ardeleanu Ioan-senior.
Alimpiu Barbulovici s-a născut la Chilioara, la 6 august 1843. Părinții lui au venit pe aceste locuri din părțile Blajului, de la Crăciunel. Și-a făcut școlile la Șimleu, dovedind calități deosebite ca elev și fiind apreciat, apoi a urmat școala la Cluj, Satu Mare și Budapesta. A ajuns la Gherla, unde era episcop Ioan Alexi, născut în Mălădia, iar la 1873 este numit vicar foraneu al Silvaniei, urmând lui Demetriu Coroianu.
Activitatea lui Alimpiu Barbulovici pe tărâm confesional se împletește cu activitatea depusă pe teren național. Devine președinte al „Despărțământului Astrei al Silvaniei”, prezidând cele două adunări generale ale Astrei ținute la Șimleu Silvaniei în anii 1878 și 1908. A păstrat o corespondență continuă cu George Barițiu și cu alte personalități ale vremii, dovedindu-se un susținător al școlilor din întreg ținutul sălăjean, cu fonduri materiale și cu toate cele necesare. În 1874, Reuniunea Învățătorilor Români Sălăjeni îl alege președinte, funcție pe care o îndeplinește timp de 11 ani. De asemenea, Alimpiu Barbulovici a fost membru fondator al Reuniunii Femeilor Române Sălăjene și al Băncii „Silvania”. În locuința sa din Șimleu s-au desemnat participanții delegației ce avea să ducă Memorandul românilor la Viena în 1892.
În timpul războiului din 1877, prin care s-a cucerit independența țării, Alimpiu Barbulovici inițiază strângerea de ofrande pentru răniți. Cuvântările erau deosebit de apreciate, iar circularele pe care le întocmea erau cunoscute în toate satele ținutului sălăjean. A avut trei copii, Virgil, Cornel și Simion, ultimul fiind paroh în Bocșa.
A încetat din viață la 10 decembrie 1914, în Bocșa, unde a fost înmormântat, apoi pus în criptă, alături de Simion Bărnuțiu.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.
Profesorul Simion Bărnuțiu (1808-1864)
Simion Bărnuțiu, cel care a fost profetul cu „glasul de tunet” în revoluția de la 1848, aparține țării sale, Sălajului, aparține Șimleului și Bocșei sale natale. El a învățat la gimnaziul din Șimleu, la așa numitul Gimnaziu al Minorităților, clădit, după cum scrie pe frontispiciul de la intrare, în 1829. Localul e mai vechi, dar probabil a fost pregătit în 1829 în scopul amintit. Bărnuțiu a învățat aici în vechea clădire unde pașii lui au răsunat prin acele clase, frumos boltite. Din 1825 exista aici un învățământ organizat.
La Șimleu, Bărnuțiu a venit din Bocșa fiind un băiat firav, dar pornit pe învățătură. De la Șimleu a plecat la Gimnnaziul din Carei, apoi la Blaj, dar la Șimleu Silvaniei s-a întors întotdeauna ca acasă. Era orașul lui, mai cald pentru el decât Zalăul, stăpânit de feudalul Wesselenyi.
La Șimleu își avea Bărnuțiu rudele cele mai apropiate. O soră a sa era la Bădăcin, căsătorită cu Toader Maniu. Avea o soră și la Halmăjd, amintirea acesteia fiind legată de participarea la activitățile de la Șimleu ale „Reuniunii Femeilor Române Sălăjene”, la sfârșitul secolului al XIX-lea. De la Șimleu a învățat el ce înseamnă acea „separație” între elevii români și între cei de alte naționalități, care erau protejați, în vreme ce „puii de valahi” erau huliți și batjocoriți ori priviți cu dispreț și umilință.
În anul 1820, Bărnuțiu se afla la Șimleu, în 1825 la Carei , iar între 1825-1829 studiază filozofia și teologia la Blaj, unde devine profesor.
La începutul anului 1842, Dieta elaborează un nou proiect de lege care impune ca în timp de zece ani, până în 1852, limba maghiară să devină unica limbă care să fie folosită peste tot, în administrație, în școli, în biserici. Într-un articol de-al său: „O tocmeală de rușine și o lege nedreaptă”, Bărnuțiu înfierează nelegiuita lege, și cu gândul cel mai deschis către lume, el spune că: „mintea cea sănătoasă și istoria arată că dacă și-au croit limba oarecare popor trebuie lăsat ca să pășească în cultură pe calea pe care și-a făcut-o”.
Lui Bărnuțiu i s-au alăturat mințile înaintate ale vremii, de naționalități diferite, germani și maghiari. Știind că majoritatea populației Transilvaniei era română, că satele românești acopereau această Transilvanie din începuturi străvechi, știind că toate numirile și locurile de la Mureș spre Crișuri și mai departe, poartă însemnele originare ale graiului celui dintâi, gânditorul sas Ștefan Ludwig Roth le-o aduce aminte celor din jur. El scrie:
„Nu văd nevoia de a impune o limbă oficială a țării. Căci noi avem deja o limbă a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci este limba română. Oricăt ne-am suci și ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Asta este realitatea”.
În 1845 este destituit din învățământ, fiind între cei care pregăteau revoluția de la 1848. În perioada 2-14 mai 1848 ține neuitatul discurs de la Blaj, o adevărată „Cartă a libertății naționale și sociale” în fața a peste 40.000 de oameni. Se spune că discursul său a fost scris într-o noapte, chemând la o reînviere a neamului, vorbind cuvinte pe care nu le mai auzise pământul românesc până atunci: „… va striga din mormânt strămoșii voștri: Fiilor, și noi am fost nu o dată în împrejurări grele, cum sunteți voi astăzi și noi am fost împreșurați de dușmani în pământul nostru, cum sunteți voi astăzi și adesea am suferit rele mai mari decat voi … dar am luptat ca români pentru pământul și numele nostru, ca să vi-l lăsăm vouă dimpreună cu limba noastră cea dulce ca cerul, sub care s-a născut … Vedeți cum ne-am luptat noi pentru limba și românitatea noastră: luptați și le apărați ca lumina ochilor voștrii”.
Adunarea de la Blaj a cerut autonomia națiunii române, proporționalitate în Dietă, dreptul limbii române, desființarea iobăgiei, libertatea comerțului, înființarea de școli românești. Iar lumina mergătoare a tuturor acestor cerințe care aveau să prefacă viața românilor ardeleni a fost profetul în țara lui, Simion Bărnuțiu. Și-a rostit pentru toate veacurile înainte:
„Șineți cu poporul ca să nu rătăciți”.
Fugind din fața autorităților, în 1849 se afla la Viena, iar în 1854 la Plavia, în Italia. De aici, tot în 1854, se refugia la Iași, unde timp de zece ani va preda filozofia și dreptul.
Încetează din viață în anul 1864, în luna mai, în drum spre Bocșa natală.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.
Ștefan Báthory (1533-1586)
Ștefan Báthory s-a născut pe 27 septembrie 1533 la Șimleu Silvaniei, a decedat în 12 decembrie 1586 în apropiere de Grodno (azi: Hrodna), principatul Lituaniei, azi Bielorusia, fiind între 1575 și 1586 regele Lituaniei și Poloniei, fiind cel mai renumit descendent al familiei Báthory. Aceleiași familii de nobili îi aparține și nepoata lui Erzsebet Báthory și Sigismund Báthory. Fiind dintr-o familie nobilă intră direct în slujba lui Ioan Sigismund Zapolya – principele Transilvaniei, fiul lui Ioan Zapolya. La moartea principelui rămas fără urmași, la data de 25 mai 1571, Ștefan Báthory este ales de nobilimea ungară, împotriva voinței Habsburgice din Viena ce voiau un alt pretendent ca principe al Transilvaniei. După alegerea lui Báthory a izbucnit un conflict militar în Transilvania, acesta alungându-și din țară rivalul, pe Ferdinand I, în 1572.
În iunie 1574 tronul Poloniei devine vacant, urmând o luptă internă între nobilii polonezi pentru desemnarea urmașului la tron. Unul din pretendenții la tron era și din dinastia Habsburg Maximilian II, susținut în special de cancelarul Jan Zamoyski. În cele din urmă, tronul Poloniei îi revine lui Ștefan Báthory, cu condiția să se căsătorească cu Ana, descendentă a familiei Jagiellon, care avea deja 53 de ani, o căsătorie cu țeluri politice. Când primește vestea neașteptată de numire pe tronul Poloniei, convinge la întâlnirea din Mediaș pe fratele său Cristofor Báthory să preia tronul principatului Transilvaniei. Planul lui Maximilian II de a ataca Polonia eșuează prin moartea lui, Ștefan Báthory fiind încoronat la 1 mai ca rege al Poloniei. Cu toate piedicile puse de Habsburgi în calea ascensiunii sale, încheie un tratat de alianță cu aceștia prin intervenția papei Nuntius în Roma 1578.
Conflictele cu sultanul otoman Murad III sunt pentru un timp scurt rezolvate prin pacea din 5 noiembrie 1577, semnat de parlamentul din Varșovia. Cu toate greutățile financiare, Ștefan Báthory reușește să obțină unele victorii cu o armată epuizată împotriva țarului din Moscova, victorii nu numai militare, ci și în domeniul diplomației, prin acest război reușește să redobândească încrederea „Porții Otomane” și a „Habsburgilor”. În anul 1581 reușește să pătrundă adânc pe teritoriul Principatului Moscovei, la 22 august fiind la porțile orașului Pleșcău. Trimisul papei de la Roma caută să medieze între trupele catolice poloneze și cele ortodoxe ale țarului, căutând să arate lumii un aspect fals de împăcare a celor două credinți creștine. În ciuda medierii unei împăcări de către papa, Ștepan Báthory asediază într-o iarnă geroasă orașul. Ivan cel groaznic – țarul Rusiei – cedează în cele din urmă la 15 ianuarie 1582, acceptând un tratat de pace la Jam Zapolski. Prin acest tratat de pace s-a stabilit o pace de 20 de ani, și țarul cedează orașele Polozk și Livland coroanei polono-lituaniane.
În politica internă a Poloniei au dominat iezuiții un ordin al călugărilor catolici, care au sprijinit și influențat politica lui Ștefan Báthory, care plănuia să reunească Transilvania, Ungaria și Polonia în 1541 pentru izgonirea otomanilor din Europa, plan pe care nu a reușit să-l ducă la îndeplinire, murind în urma unei hemoragii cerebrale în anul 1586.
– date culese de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Stefan_Báthory
Andrei Cosma (1843-1918)
Andrei Cosma s-a născut la 20 iulie 1843 în comuna Bârsăul de Sus, azi în județul Satu Mare. Școala primară o face la Poiana Codrului. Urmează gimnaziul la Baia Mare, Satu Mare și Oradea. Studiază dreptul la Universitatea din Budapesta, colaborând la „Foaia beletristica”, „Familia”, „Gutinul”, „Gazeta Transilvaniei”, „Gazeta învățătorilor”. În 1868 revine în Sălaj, unde luptă pentru afirmarea învățământului românesc. Împreună cu dr. Ioan Nichita, din Zalău, elaborează programul celei mai vechi asociații învățătorești din țară – „Reuniunea învățătorilor români sălăjeni”. Autor de manuale didactice, patriot luminat, secretar al „Reuniunii femeilor române sălăjene.”
În 1886, odată cu înființarea în Șimleu Silvaniei a Institutului de credit și economii „Silvania” este ales membru fondator și director executiv al acestei renumite instituții, pe care o conduce ani la rând, pentru ajutorarea țărănimii românești din aceste părți. Ca urmare a vredniciei sale pe tărâm social, este ales în 1889 în Comitetul național, iar în 1892 se află în rândul celor 300 de români ardeleni care duc la Curtea din Viena Memorandul pentru drepturile românilor, și reprezentant pentru Șimleu, în Partidul Național Român.
Au urmat repercusiunile asupra memorandiștilor, între care și Andrei Cosma. În „Calendarul pentru toți românii”, din 1893, se arată că:
„La Șimleu Silvaniei s-au spart ferestrele și s-au deteriorat casele d-lui Andrei Cosma, directorul băncii, și la alți fruntași români, care au fost delegați la Viena”.
Sub conducerea sa directă se înființează în 1903 Casina Română din Șimleu, și împreună cu Ioan P. Lazăr pune temeiurile celei dintâi instituții tipografice sălăjene, „Victoria” din Șimleu. Numele lui Andrei Cosma se leagă de Institutul de credit și economii „Silvania”, pe care a făcut-o cunoscută pretutindeni. În același timp, n-a existat acțiune culturală și de învățământ în Șimleu care să nu fie legată de numele lui. Era o fire energică. Căuta întotdeauna soluții constructive și le găsea.
Activitatea de ordin spiritual a lui Andrei Cosma este risipită prin publicații. Ar fi bine să fie adunată odată la un loc, căci e meritorie. Pentru maghiari a scris o Gramatică a limbii române, deosebit de utilă. Pe la 1870 era numit „actuariu la Inspectoratul școlastic al Selagiului”. În același an, la Buda, îi apare: „Legendariu românesc”, pentru clasa a doua a școalelor poporale, prelucrat după Ioanu Caspar. „Legendariul” era o carte de cetire, un fel de introducere în materie.
Andrei Cosma a fost căsătorit cu Maria Dragoș, fiica preotului T. Dragoș, din Supurul de Sus, unde a fost și înmormântat la 26 iulie 1918.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.
Victor Deleu (1876-1939)
Victor Deleu a crescut la Pericei unde a văzut lumina zilei la 25 mai 1876, între oameni modești, dar gata totdeauna de fapte mari. Paginile inedite despre acțiunea lui Victor Deleu pentru realizarea unității naționale sintetizează un ideal de viață, răsfrânt în tripla ipostază, păstrată de memoria documentelor.
Momentul Darnița (13/26 aprilie 1917) a însemnat un moment de cotitură în acțiunea practică de mobilizare a prizonierilor români din Rusia către ideea autodeterminării națiunii române din Transilvania. Sufletul generator al acestei acțiuni a fost sălăjeanul Victor Deleu, fostul redactor responsabil al publicației „Gazeta de duminecă” (1904-1910) din Șimleu Silvaniei, unde a desfășurat o susținută activitate culturală, care concentra în temeiurile ei idealul unirii tuturor românilor.
Momentul Darnița a corespuns, poate, unei transformări în viața a atâtor năzuințe exprimate, neșovăielnic, pe calea scrisului. Căci, scria Victor Deleu, în 1908:
„Ne aflăm din nou în pragul unor vremi istorice, după cum s-au aflat părinții și moșii noștri la 1848, și aceste vremi cer să se dea fiecărui popor putința desăvârșitei dezvoltări naționale”.
Glasul de atunci se înălța acum în fapte. Manifestul de la Darnița, redactat de o comisie din care fac parte: dr. Pompiliu Nistor (medic), Victor Deleu, Octavian Vasu, Nicolae Nedelcu, Gavrilă Iuga, Vasile Chiroiu, Trifon Ghilezan (avocați), Simion Gogan și Emanoil Isopescu (profesori), cerea, prin voluntarii de acolo, unirea întregului popor românesc și teritoriile locuite de el în una și nedespărțită Românie liberă și independentă. Cu acest crez, adresându-se către sfatul deputaților, lucrătorilor și soldaților din Petrograd, către guvernul provizoriu al Rusiei, către toate guvernele țărilor aliate cu România și guvernele țărilor neutre, se arată: „Corpul voluntarilor Armatei Române, ofițeri și subofițeri, soldați de națiune română, de pe teritoriul monarhiei austro-ungare, foști prizonieri de război în Rusia, cer cu voința nestrămutată încorporarea noastră la România liberă”. Aceste cuvinte erau „expresiunea conștiinței naționale”, fiind spuse cu un an și jumătate înaintea Marii Adunări Naționale de la Alba-lulia din 1 decembrie 1918. Prim-seniorul acestei acțiuni a fost Victor Deleu. Au spus-o cei care au luptat alături de el sau l-au cunoscut, de la Ion Vescan până la Ilie Bufnea. Cel dintâi scria în 1946:
„Victor Deleu, prin perceperea, energia, clarviziunea și patriotismul său de neîntrecut, a știut în cele mai grele timpuri ale neamului nostru să prezideze și să conducă închegarea foștilor prizonieri români ardeleni și bucovineni din Rusia în acel falnic Corp de Voluntari, care a luptat pentru dezrobirea și pentru unitatea teritorială a neamului românesc”.
Un moment deosebit l-a constituit sosirea la Iași, în 7 iunie 1917, venind de la Kiev, a primului detașament de voluntari români-ardeleni-bucovineni, conduși de Victor Deleu. Au fost zile înălțătoare pentru întreaga suflare românească, când voluntarii au depus jurământul de credință pe câmpul de la Șorogari, în 8 iunie 1917, jurământ repetat din cele 1500 de piepturi ostășești. În piața Unirii din Iași, în jurul statuii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a avut loc marea adunare, la care era prezent conducătorul țării, notorietăți militare și civile, misiunile militare aliate, primul ministru Ionel I. C. Brătianu, marele istoric Nicolae Iorga, Octavian Goga, și atâția alții, care au luat cuvântul. În paginile istoriei s-a păstrat cuvântarea lui Victor Deleu, care a vorbit la Iași, în 1917, în numele voluntarilor. Cuvintele lui aveau puterea supremului adevăr, dăltuit în visul precursorilor săi, când spunea:
„Am venit pentru că aici ne-a chemat în primul rând sângele și neamul. În al doilea rând, dragostea de această țară liberă la care zburau zilnic visurile noastre. Noi am pornit din țară străină, dar am pornit cu un singur gând: să mergem acasă … Și mergând înainte vom birui. Vom birui pentru că nu sunt așa de înalți Carpații cât ne sunt inimile de înălțate”.
A urmat apoi acțiunea lui Victor Deleu pe frontul Mărășeștilor, la Panciu și Valea Zăbrăuțului. Atunci când ostilitățile pe frontul românesc încetează și încep tratativele preliminare pentru pace, în primăvara anului 1918, Victor Deleu ia inițiativa continuării luptei pe alte fronturi ale Antantei. Este cel de-al treilea moment hotărâtor în lupta lui Victor Deleu pentru dezrobirea neamului, când el întocmește un memoriu adresat delegației Franței, la Iași, prezidate de ministrul extraordinar al acesteia, Saint-Aulaire, cu reprezentanții statelor majore și ai misiunilor militare ale Franței, Marii Britanii, Italiei și Statelor Unite ale Americii. Memoriul – o pagină inedită din activitatea lui Victor Deleu – este străbătut de puternica năzuință exprimată de voluntarii români transilvăneni de a nimici dușmanul, pe orice front s-ar afla el. După ce se făcea o analiză temeinică a luptelor pentru unitatea națională a românilor de pretutindeni, se arăta că:
„propunerile pe care am avut onoarea să le facem Aliaților, de a crea pe frontul occidental o legiune de voluntari români din Austro-Ungaria și de a trimite pe acest front și trupele de voluntari din România, în cazul când aici ar trebui să se încheie pacea, e rezultatul unei voinți sfinte, vii și adevărate”.
Principiul libertății națiunilor de a se afirma, conform cu drepturile lor istorice și etnice, dincolo de orice încercări de stăpâniri politice, condamna „sclavia națională”, care trebuia nimicită. Paginile memoriului scoteau la lumină rațiuni istorice necesare, dar și anacronismele unui dualism încheiat peste noapte, peste voința națională a majorității românilor transilvăneni. Experiențele istorice nu puteau fi ocolite. Ele erau exprimate fățiș, arătându-se că „ungurii, prin o propagandă făcută în toată lumea, răspândesc credința că Ungaria, departe de a fi un stat poliglot, e un stat pur național și că la ei problema naționalităților nici nu există”. Memoriul argumenta fiecare din acțiunile menite să ducă la dezagregarea Austro-Ungariei. Era estimat faptul că în Italia sunt aproximativ 28-30 mii prizonieri români, care vor fi gata de luptă, deoarece „românii și italienii nu au încetat o clipă de a se simți frați … în bine și în rău, până în ziua când noi vom vedea lucind soarele libertății pentru frații noștri care sîngerează în sclavie”. Memoriul lui Victor Deleu și demersurile altor militanți a determinat guvernul Italian să permită constituirea Corpului de voluntari români transilvăneni, provenit din prizonierii de război din armata austro-ungară, care va participa pe frontul Italian, la luptele de la Piave.
Acțiunile lui Victor Deleu pentru unitatea națională sunt pagini de viață trăită, izvorâte din chemarea neamului său și din puterea jertfei pentru un ideal. Victor Deleu a fost prezent la Alba-Iulia la 1 decembrie 1918, făcând parte din biroul Marii Adunări, ca secretar al acesteia.
A fost un luptător dârz, până la ultima clipă a vieții sale, survenită la Cluj, în ziua de 31 decembrie 1939.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.
Scriitorul și publicistul Bölöni György (1882-1959)
Dintre figurile de seamă ale Șimleului se remarcă aceea a scriitorului și publicistului Bölöni György, cunoscut și în străinătate. Existau în Șimleu „Casele Bölöni”, unde era și tipografia cu numele „Bölöni”, care a tipărit multe lucrări literare și de istorie.
Bölöni György s-a născut în Șimleu Silvaniei la 30 octombrie 1882. Studiile și le-a făcut la Șimleu, pe care l-a îndrăgit încă de copil. Așa se explică de ce s-a întors mereu la Șimleu. A călătorit la Paris, unde l-a cunoscut pe marele poet maghiar Ady Endre, cu care va deveni bun prieten. Din această prietenie va rezulta cartea lui Bölöni György, cu tiltul „Az igazi Ady”, Paris, 1934. Între cele două războaie mondiale, prin 1921, Bölöni a fost la București, scriind, în ziarul maghiar de aici, articole valoroase, cu idei înaintate, promovând prietenia între români și maghiari, ca un adevărat scriitor.
Bölöni György a legat o strânsă prietenie, la Paris, cu românca Otilia Marchișiu, născută în 1882 la Carei, după alții la Homorod, jud. Satu Mare, fiică a lui Vultur Iulia. E posibil ca ea să fie legată de cunoscuta familie a protopopului Marchișiu din Carei. După o căsătorie nereușită, după ce a locuit la Carei, Budapesta, Sarajevo, ajunge la Paris și în Germania. Aici se va cunoaște cu Bölöni György, și-i va deveni soție. Ady îi va da numele literar, sub care va fi cunoscută Itoka, probabil de la Otilia. Demn de reținut este faptul că după căsătoria cu Bölöni, care avea moșie la Camăr, Otilia va semna cu pseudonimele: Kemeri Sandor, Kemeri Erzsebet, Bölöni Györgyne sau Kemer. Otilia avea nostagia locului natal. A scris cartea „Szenvedesek konyve” (1921). La Șimleu, urca pe dealurile însorite și-i plăcea liniștea cimitirului de aici. Otilia Marchișiu, înaintea primului război mondial, a fost secretara personală a marelui scriitor francez Anatole France. De asemenea este cunoscută prietenia ei cu Brâncuși. A încetat din viață în 1951 la Budapesta.
Bölöni György a fost o vreme ambasador în Olanda și președinte al scriitorilor maghiari. A tradus din literatura lui Balzac, Dumas, Anatole France, și alții. Avea despre lume și viață o viziune largă, care s-a format la Șimleu, orașul pe care nu l-a uitat niciodată. În 1955 i s-a conferit „Kossuthdijat”, ca o recunoaștere a activității sale multiple.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.
Doctorul Mártonfi István
În Șimleu și-a desfășurat activitatea medicul Mártonfi István, cunoscut și apreciat de toți cei care ajungeau la el. S-a născut în anul 1895, aprilie 24, la Gherla. Tatăl său, Mártonfi Ludovic, profesor de științe naturale, era directorul liceului din Gherla.
Mártonfi István rămâne orfan la 14 ani, dar fiind cel mai mare dintre cei patru frați, devine sprijinul direct al familiei. În 1910 se mută la Cluj-Napoca, unde se înscrie, în 1914, la facultatea de medicină, pe care o termină în anul 1920. Era student în medicină, în timpul primului război mondial, când activează la spitalul militar din Cluj. Printre bolnavii săi se afla și Kun Bela, din Bogdand, cel care în 1919 va deveni conducătorul Republicii Sfaturilor din Ungaria. De fapt, familia Mártonfi își are originea în Șimleu, și așa se explică de ce, după terminarea facultății, în 1920, îl găsim pe Mártonfi István medic în acest oraș. S-a făcut repede cunoscut în Șimleu și în jur prin felul în care trata pe orice bolnav și-i primea pe cei ce ajungeau la el, cu grijă și cu atenție.
Până în anul 1940, Mártonfi István a funcționat ca medic particular. Din 1940 în 1946 este numit director al Spitalului Orășenesc. În perioada critică a anilor 1944 – 1945, Spitalul rămâne fără medici. Mártonfi István se mută cu familia în incinta Spitalului și în decurs de 11 luni face peste 1500 de operații, cu toate că era medic primar intern, până la pensionare, în anul 1957. A lucrat apoi la Policlinica din Șimleu, până la moarte, în anul 1965. În 1957 primește „Ordinul muncii clasa a III-a”, iar în 1959 i se acordă titlul de „Medic emerit”.
Medicul Mártonfi István crea în jurul său o atmosferă plăcută, caldă și umană, fără să ajungă la discriminări cu cineva de altă naționalitate. Era un om integru. Printre pasiunile sale se numără și astronomia și de mullte ori le vorbea bolnavilor ca să le mai aline durerea despre cele ce se întampla în marele univers. Om pașnic, liniștit, medicul s-a simțit adânc legat de oamenii Șimleului și de viața istorică a acestor locuri. Un viitor portret sufletesc al lui Mártonfi István va surprinde adevăratele sale calități, de om și medic, așa cum l-au cunoscut cei mai mulți dintre șimleuani.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.
Emil Lobonțiu (1893-1970)
Emil Lobonțiu a fost un distins cărturar, un renumit geolog și arheolog, cunoscut pedagog și profesor universitar, publicist și întemeietor de publicații, om politic, bun organizator și cunoscător al vieții sociale românești și șimleuane.
S-a născut la 20 februarie 1893 în Boianul Mare, atunci în plasa Tășnad, fiind unul din cei zece copii ai preotului Emil Lobonțiu, fiul lui Ioan Lobonțiu, cel care a început la 1848 revoluția în Giurtelecu Șimleului.
„Eram săraci de-acasă, încât pe mine m-a crescut fratele meu, Emil, el fiind cel mai mare, dintre cei șase frați rămași în viață…”, spunea Valeria Căpîlnășiu, n. Lobonțiu.
Emil Lobonțiu și-a urmat studiile liceale la Carei și Beiuș, iar cele universitare la Gherla și Budapesta. S-a căsăatorit cu Eugenia Basti, n. Vicaș, din Măieriște, care avea din prima căsătorie trei copii. În 1938, Emil Lobonțiu era la București, chemat de Comitetul geologic, după ce întemeiază și conduce câteva publicații la Șimleu. Era perioada de după întregirea neamului de la 1 decembrie 1918, când țara avea nevoie de oameni destoinici, care să răspundă noilor cerințe. Emil Lobonțiu a fost dintre acești oameni. După ce face o serie de săpături arheologice pe Măgura Șimleului, la locul numit „Via lui Damian”, arată originea străveche a obiectelor descoperite aici, legându-le de cea dintâi epocă a vieții umane. Totul e dovedit de el și urmărit în detaliu. Ca profesor la Șimleu, face o largă propagandă în „Anuarul liceului Simion Bărnuțiu”, cu două studii: Privire generală asupra morfologiei Sălajului, și al doilea, intitulat: Măgura Șimleului. Ulterior, devine șef de catedră la Institutul Politehnic din Timișoara, la catedra de zăcăminte minerale și geologie economică. Încă în vremea când se afla la București, fiind colaborator de seamă la Institutul geologic al României, prevede că la Suplacul de Barcău există surse de petrol.
După cel de al doilea război mondial, prin 1949, lucrează în domeniul explorării miniere, în județul Suceava, primind pentru meritele sale medalia „A XX aniversare a Eliberării Patriei”. Când s-a pus problema reînființării județelor, a intervenit cu un Memoriu în favoarea Sălajului, ca unul din cei mai buni cunoscători ai ținuturilor sălăjene. El a fost acela care a expus și a scris despre evoluția geologică a pământului sălăjean, despre omul primitiv și prezența lui în Sălaj și altele.
În mod firesc, dincolo de activitatea sa de specialitate, dr. Emil Lobonțiu a fost un om al Șimleului. Trebuie să stăruim și asupra acestui aspect. În primul rând, el a introdus la Șimleu o anume stare de spirit, căutând „să arate și să demonstreze că Șimleul e un loc important în aria devenirii umane”. S-a ocupat în acest sens, cum arătăm, de viața omului primitiv pe aceste locuri, făcând descoperiri deosebite, pe Măgura. A dovedit, după Victor Russu, că Măgura Șimleului face parte din „catenele dacice”. În 1927 l-a vizitat, la Șimleu, fostul președinte al Academiei Române, Ion Simionescu, stând trei zile la Șimleu. În publicația „Plugarul”, al cărei director era dr. Emil Lobonțiu a publicat studiile sale despre începuturile vieții umane pe aceste locuri, făcând constatări directe la Giurtelec, descoperind frânturi de obiecte din cele mai îndepărtate timpuri. În scurtă vreme, Șimleul a intrat în atenția zilei, a cercetărilor de pretutindeni, interesate de istoria noastră veche. Urmele strămoșilor noștri aici erau descoperite de către Emil Lobonțiu. De aceea, în Șimleu, a fost poreclit „Dacul”, deoarece dovedise ca Măgura fusese locuită de strămoșii daci, având aici o viață organizată, înainte de cucerirea romană.
Lui Emil Lobonțiu îi aparține și ideea de a se publica cele mai vechi mărturii orale despre satele noastre. În publicația de mai sus, apar, aproape număr de număr, pagini monografice despre satul Zalnoc, scrise de pr. Ioan Buteanu-Bereanul. Academia Română s-a interesat de aceste pagini monografice pentru a le publica într-o lucrare. În anul 1924, Emil Lobonțiu publica studiul „Un străvechi leagăn al culturei”, în care spune:
„Minunat pămînt mai este Sălajul nostru. Colinele sale zîmbitoare, văile largi și prietenoase, pădurile-i lipsite de nota sălbatecului. Peste tot are imprimat caracterul blîndeței, cu dealuri pline de legende, credințe și poezie”.
Nu l-a uitat nici pe omul sălăjean, schițând și câteva elemente pentru o caracterologie:
„Ca și pământul, așa și oamenii. Locuitorii pașnici ai acestei bucăți de pământ au în firea lor ceva specific. Asemănați pe sălăjean cu bihoreanul închis, cu dobicanul când prea credul, când prea neîncrezător, cu sătmăreanul sfătos și atotștiutor, cu câmpeanul azvârlit, sau cu chioreanul lăudăros, și îndată veți afla că sălăjeanul are un caracter deosebit, cu un substrat de nobleță, eleganță și bunătate în gândire, în port, în gesturi, în vorbă”.
Caută originile acestor trăsături în vremuri îndepărtate, considerând că de la strămoși a rămas o scânteie de viață, pe care o întâlnim și în ochii copiilor, încât, conchidea Emil Lobonțiu, acest ținut, constituind „mica noastră patrie – într-un sens mai restrâns – este un leagăn străvechi al culturei omenești”.
Emil Lobonțiu năzuia să arate tuturor cum locurile mici au o preistorie revărsată într-o mare istorie. O viață întreagă a fost stăpânit de acest crez, care l-a făcut un adevărat om al Șimleului.
Dr. Emil Lobonțiu a murit la Șimleu în anul 1975.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.
Iuliu Maniu (1873-1953)
Iuliu Maniu s-a născut la Șimleu Silvaniei, acolo unde în locul fostei librării e azi „Casa natală Iuliu Maniu”. A fost președintele Partidului Național Țărănesc, cu o influență deosebită în Ardeal. Iuliu Maniu, se arată în lucrarea lui N. Iorga: „O viață de om așa cum a fost …, a fost una din personalitățile marcante ale vieții publice românești care au dominat câteva decenii de viață politică …, luptător pentru drepturile românilor din Transilvania”. Activitatea lui Iuliu Maniu de până la 1918 se leagă de eforturile generale ale luptătorilor ardeleni pentru unitate națională. Influența tatălui său, Ioan Maniu, asupra preocupărilor sale s-a resimțit. Astfel că, imediat după procesele memorandiștilor, alături de deputații români Ștefan Cicio Pop, A. Vlad, I. Suciu, Al. Vaida, V. Goldiș, C. Brediceanu, tânărul I. Maniu combate proiectele legilor școlare, care limitau limba română în școli. Împreună cu Valeriu Braniște se opune, în 1906, atotputerniciei oligarhiei maghiare.
Astfel că, în 1910, Iuliu Maniu, Al. Vaida și T. Mihali redactează un memoriu, cuprinzând 23 de puncte, cerându-se, printre altele, limba română în administrație și justiție, vot universal, recunoașterea P.N.R., respectul autonomiei confesionale. Un demers asemănător a fost făcut, împreună cu T. Mihali și V. Braniște, între anii 1912-1913, fără să se ajungă la un rezultat în discuțiile purtate cu guvernul maghiar.
A urmat primul război mondial. Iuliu Maniu a fost mobilizat pe front. Destrămarea monarhiei dualiste a deschis popoarelor asuprite calea afirmării lor naționale. În acest scop, la 12 octombrie 1918, Consiliul Național se întrunește, la Oradea, unde se adoptă o declarație, care cere ca națiunea română din Ungaria și România să dispună liberă de soarta sa. În fața situației, Parlamentul ungar trimite o delegație la Arad, pentru tratative, în zilele de 13-15 noiembrie 1918, cu împuterniciții Consiliului Național Român Central. A fost chemat și I. Maniu de pe front, care, în fața delegației maghiare, a pronunțat istoricele cuvinte: „Vrem ruperea definitivă de Ungaria!” (lb. maghiară, „Teljes elszakadast”).
Au urmat apoi pregătirile pentru Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Aici, în proiectul de Rezoluție citit de Iuliu Hossu s-a hotărât unirea Transilvaniei cu Romînia, în fața a peste 100.000 de oameni, pe Câmpul lui Horea. La 2 decembrie 1918, într-o declarație a Marelui Sfat Național s-a hotărât formarea unui comitet executiv care să se ocupe de problemele curente ale Transilvaniei, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria, alcătuit din 15 membri. Ca președinte a fost ales Iuliu Maniu. Exprimând rosturile Unirii, într-o cuvântare, la 22 decembrie 1919, I. Maniu a spus:
„atunci când am decretat unirea, am decretat-o necondiționat, și nerezervând drepturi speciale provinciale, pentru că am fost și sunt de credință nestrămutată că România întregită trebuie să fie una în corpurile legiuitoare, trebuie să fie una în guvernământul său, trebuie să fie una în sufletul său, în gândirea sa și în toate instituțiile publice de stat”.
După 1918, activitatea social-politică a lui Iuliu Maniu se înscrie în principalele evenimente de dinaintea și după cel de-al doilea război mondial.
În 1937 Iuliu Maniu „a încheiat împreună cu George Brătianu și Corneliu Codreanu un pact de neagresiune electorală”.
După al doilea război mondial, în 1945, Iuliu Maniu afirma „nerecunoașterea guvernului Groza”, pentru ca, în 1946, să-și arate ostilitatea directă față de prefacerile interne, cerând ca Națiunile Unite să intervină din afară în situațiile nou create, refuzând la 1 decembrie 1946 să participe la Adunarea Deputaților, organizată de forțele de stânga.
După 6 martie 1945, P.N.Ț. împreună cu P.N.L. se opune guvernului Dr. Petru Groza, iar la 29 iulie 1947, P.N.Ț. este dizolvat, Iuliu Maniu fiind condamnat la închisoare pe viață.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.
Simion Oros
Născut la 21 ianuarie 1885, la vatra strămoșească de pe Ulița românească din Șimleu Silvaniei, din părinții Ștefan Oros și Ana Petraș, Simion Oros a fost un luptător pentru viață și cuvântul românesc. Urmează școala primară și Gimnaziul Franciscan Minorit din Șimleu, apoi preparandia – Liceul Pedagogic din Oradea, unde, în iunie 1904, ia diploma de capacitate pentru învățător, cu drept de predare atât în limba română, cât și în limba maghiară.
Un alt mare dascăl sălăjean, Ioan Ardeleanu-senior, spune despre acesta:
„A fost distinsul dascăl, gazetar, literat, om de cultură, luptător neînfricat pentru prestigiul și progresul școlii poporului și slujitorilor săi, învățătorul emerit Simion Oros.”
Activitatea multilaterală a lui Simion Oros se întinde pe o perioadă de mai bine de cinci decenii, și se axează perfect pe vastul front al eliberării sociale și naționale a poporului român fiind suficient să luăm în seamă doar unul din acele momente de răzbire și frământare pentru un ideal propus, legat de activitatea lui Simion Oros, fie că ar fi vorba de momentul publicării de către el a acelui minunat almanah în 1936, intitulat: „Almanahul dascălilor noștri”, sau momentul luptei sale pentru apariția la Șimleu, nu în altă parte, a revistei „Școala noastră”, după întregirea neamului, de la 1918, știindu-se că tot la Șimleu, în alte condiții, din cele mai vitrege, în 1912, el a scos „Gazeta învățătorilor”. Merită respect și admirație eforturile depuse de către Simion Oros pentru înjghebarea la Șimleu a unui cor al calfelor și meseriașilor, cor care a activat timp de zece ani, între 1904-1914. Din micile lor ateliere, mizere și neîncăpătoare, bucuroși, totuși, că pot „fura” meseria, bieții ucenici veneau la îndemnul lui Simion Oros să „glăsuiască” în cor despre frumusețile cântecului românesc, pentru ca el să nu se risipească. Nu era puțin lucru și nici obișnuit în condițiile Șimleului de la începutul acestui veac. Ucenicii Șimleului și calfele erau atunci niște prunci de țărani, trecuți de 12 sau 14 ani, veniți de la Drighiu, de unde era vestitul Neaga, de la Giurtelec, ca Patriciu Chiș, ori de la Cehei, ca Petre Borzescu, iar calfele erau din alte sate din jur, ca Bortes, Berinde, și alții.
Vocația adevărată însă a lui Simion Oros a fost aceea de dascăl, de pedagog, așa cum a rămas în conștiința generațiilor. Un moment deosebit din prodigioasă lui activitate pe linia școlii se leagă de pregătirea Congresului dăscălimii sălăjene, la Carei, în septembrie 1927, cu care ocazie a sosit în acel oraș și marele istoric Nicolae lorga, care a ținut o cuvântare despre granițele de apus ale țării, larg comentate în acești ani de către Irina Mocanu-Borota într-o comunicare publicată în: „Omagiu lui Iosif Constantin Drăgan”, apărută la Roma, în 1982.
Despre acele zile, la Carei, Smion Oros scrie următoarele:
„După marea și impunătoarea manifestare, în zilele de 11 și 12 septembrie 1927, în Carei, rev. sr. Grigorie Pop, canonic în Oradea, fost elev al sărbătoritului (e vorba de sărbătorirea lui Gheorghe Pteancu cu ocazia pensionării lui, care s-a făcut în acele zile la Carei, n.ns.), mi-a sugerat ideea de a eterniza prin editarea unei broșuri, aceasta atât de măreață sărbătoare. Ideea am împărtășit-o și unora dintre colegii din Carei, care și ei au aflat de bine să se facă acest lucru”.
De aici a pornit ideea unui Almanah al dascălilor. Dar au urmat consultările cu parohul Ludovic Vida, apoi aprobările necesare, problema documentării, a plății pentru tipărire etc.
Dar S. Oros n-a cedat. El scrie mai departe:
„În ședința din 26 aprilie 1930, la propunerea d-lui Ioan Cleja, se hotărește că potrivit articolului 55 din Statutele Asociației, învățătorii ieșiți la pensie să fie sărbătoriți în mod vrednic, iar ca omagiu să li se eternizeze activitatea și memoria într-o broșură în care să fie trecuți toți învățătorii pensionari, precum și învățătorii decedați, începând cu anul 1919″.
Almanahul era ca făcut. Tergiversările n-au întârziat însă, nici acuzele, nici insinuările nedrepte. Deși a intrat în tipărire în 1932, Almanahul apare abia în 1937, deci după zece ani de la conceperea lui.
Intelectualitatea românească a Sălajului în frunte cu Gh. Pop de Băsești, Alimpiu Barbulovici, Gavril Trifu, Andrei Cosma etc., în condițiile unei oprimări sociale și naționale din primul deceniu al secolului nostru, strâns închegată în Despărțământul Astrei sălăjene, „Reuniunii învățătorilor români sălăjeni”, „Reuniunii femeilor române sălăjene”, filialei locale a „Societății pentru fond de teatru român”, câteva unități economice, dintre care Banca Silvania din Șimleu, și altele, și-au îndreptat din timp privirile spre tânărul și talentatul absolvent și încă din toamna acelui an i-au asigurat catedra de învățător al școlii generale din Șimleu, unde va funcționa aproape tot cursul vieții sale, cu mici întreruperi impuse de împrejurări independente de voința sa, ca învățător, director, subinspector școlar, profesor de limba și literatura română la liceul minorit, profesor de muzică instrumentală la liceul pedagogic de învățătoare din localitate.
Simion Oros scurtează cu vie intuiție mișcarea socială a vremii, se închină cu smerenie vechilor dascăli sălăjeni, Ioan Jarda, Ioan Chira, își asociază pe colegii fruntași contemporani, Iosif Cosmuța, George Șimonca, Ioan Hendea, Nicolae Pop, Alexiu Fedorca, Teodor Mureșanu etc., și se integrează cu pricepere și entuziasm cald în frontul dezrobirii noastre, afirmându-se printr-o gamă de realizări. Sub bagheta sa, în toamna anului 1907, ia ființă al doilea cor al „Casinei române”, care debutează la adunarea generală a Asociațiunii culturale ASTRA, în fața întregii intelectualități din Transilvania, aici în Șimleu, în august 1908, cu un program de muzică populară și clasică de mare ținută, încât distinsul compozitor ardelean, prof. lacob Mureșanu, din Blaj, prezent în Șimleu, îi aduce în public cele mai calde elogii.
Între cele două războaie mondiale organizează în Sălaj cele dintâi concursuri de coruri școlare, în 1934 și 1935, iar în 1933 a inițiat și organizat corul învățătorilor sălăjeni numit: „Doina sălăjană”, care era instruit pe centre de plasă și prin câteva repetiții de ansamblu, înainte de apariția în public, a dat cele mai minunate concerte în Zalău, Șimleu etc.
În calitatea sa de membru activ al Despărțământului Astrei sălăjene, de secretar și apoi de președinte al „Reuniunii învățătorilor români sălăjeni”, de președinte al „Asociației învățătorilor” din Sălaj, între cele două războaie mondiale, președinte al „Cercului învățătorilor”, din Șimleu și din jur, Simion Oros ține peste 60 conferințe populare și peste 50 conferințe didactice, pe lânga atâtea alocuțiuni și cuvântări de deschidere a atâtor adunări care au constituit, la vremea lor, manifestări culturale și profesionale de mare amploare.
Activitatea sa publicistică, care l-a scos pentru totdeauna din anonimat, este extrem de bogată.
În 1912, în colaborarea lui Daniil Graur-Senior din Giurtelec, Emil Pocola din Bocșa, Alex. Man din Șoimuș, Victor Filip din Unimat, și Dumitru Oros din Marin, cu care împreună își asemnează salariile lor pe un an de zile, înființează în Șimleu „Gazeta învățătorilor”, un organ de publicitate al tuturor învățătorilor romîni din întreg Ardealul.
De aici din Șimleu, Simion Oros cu confrații săi, la care s-au adăugat condeie de dascăli din întreg Ardealul, pregătește cel dintâi congres al învățătorilor din Ardeal, la Cluj, pentru august 1913, dar guvernul maghiar își retrage autorizația dată și congresul n-a mai avut loc.
Cele peste 190 titluri de studii, dări de seamă, nuvele, poezii, polemici, biografii etc. vor mărturisi încă multor generații latura militantă și progresistă a activității lui Simion Oros.
Lucrările sale tipărite: Memorial jubiliar, Șimleu (1912, 260 pagini), Gramatica limbii române pentru minorități (1919), Așa a fost să fie (Șimleu, 1921), Almanahul dascălilor noștri (Zalău, 1936), și atâtea anuare școlare mărturisesc devotamentul și râvna lui S. Oros pentru progresul școlii și culturii populare.
Așa precum în 19 aprilie 1907, într-o mare adunare populară ținută în Șimleu, Simion Oros protestează cu dârzenie împotriva legilor ministrului maghiar Adalbert Apponyi, menite a desființa școlile românești, așa a protestat în tot cursul vieții sale împotriva nedreptăților potentaților politici dintre cele două războaie și ori de unde ar fi venit.
Pentru sentimentul demnității sale personale, S. Oros a răbdat și nu a fost încadrat în ierarhia didactică, acolo unde era cel mai îndreptățit încă din 1918.
Pentru meritele sale în evoluția progresistă a învățământului, pentru elanul cu care a știut să se îmbărbăteze și acum nu demult la organizarea și conducerea vieții culturale și artistice în satele din zona Buciumi, prin decretul Nr. 414 din 28 iunie 1965, Simion Oros a fost distins cu titlul de „învățător emerit”.
Despre Simion Oros au scris mulți din cei care l-au cunoscut și l-au căutat în modesta lui locuință de lângă Ulița Românească. În „Tribuna” din 22 iunie 1972 (Cluj), A. Farcaș scrie că Simion Oros a fost profund legat de Șimleu, „localitate unde va funcționa, cu mici întreruperi, în calitate de învățător, director, subinspector, subrevizor școlar, profesor de română, și muzică instrumentală, până la sfîrșitul carierei sale didactice”.
Într-un număr din ziarul „Năzuința”, din 1968, prof. Constantin Cioplea, de la Școala generală din Nușfalău, scrie articolul „O viață de om”, la rubrica Însemnări, din care redăm parțial:
„Ne întoarcem cu recunoștință gândul către deschizătorii de drumuri ai școlii românești, către acei care ne-au îndrumat ucenicia. Unul dintre aceștia este învățătorul emerit Simion Oros. L-am vizitat zilele trecute. Locuiește în Șimleul Silvaniei. La cei peste 85 de ani se ține bine. Modest, prietenos, mereu cu zâmbetul pe buze, bătrânul dascăl primește cu deosebită bucurie pe toți acei care-i calcă pragul. L-am rugat să-mi povestească câte ceva din îndelungata-i viață. M-a privit stăruitor. Încercam să-i citesc în ochi o umbră de nostalgie – poate tristețea anilor trecuți. Mai zgârcit la vorbă, la început, și-a depănat apoi calm și într-un limbaj plăcut momente din bogata-i activitate.” … Sînt născut în Șimleul Silvaniei în urmă cu 85 de ani. M-a atras misiunea de dascăl înțelegînd că acest popor are nevoie de oameni care să-1 ridice. În anul 1904 am fost numit învățător în Șimleu Silvaniei. Mi-am dat seama, în condițiile de atunci, că activitatea culturală constituie un mijloc de afirmare a specificului nostru românesc. La Șimleul Silvaniei am organizat corul calfelor și al ucenicilor, iar mai apoi corul Casinei române. Mi-a plăcut muzica și, pe unde am trecut în lunga mea activitate, am organizat multe coruri, echipe de dansuri la Șimleu Silvaniei; Cehei, Giurtelec, Buciumi etc. Au trecut 64 de ani de când mi-am început munca. Sînt mulțumit că mi-am slujit cu credință poporul muncitor al cărui fiu devotat m-am socotit întotdeauna”.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.
Profesor Doctor Ioan Ossian (1885-1953)
Ioan Ossian s-a născut la 27 martie 1885 în comuna Homorodu de Mijloc, județul Satu Mare. A urmat cursurile primare ale Școlii romano-catolice la Satu Mare (1890-1894), apoi cele secundare la Liceul Premonstratens Oradea (1894-1897) și la Liceul Greco-Catolic din Beiuș (1897-1902), iar cursurile universitare la Facultatea Teologică din Oradea (1902-1906) și Facultatea de Litere a Universității din Cluj (1908-1910) cu specialitatea latină și istorie – principal, filozofie și pedagogie – secundar, luându-și doctoratul în litere și filozofie în 1909/1910, întrunind elogiile unanime. S-a căsătorit cu Cornelia Pop, descendentă a familiei Gheorghe Pop de Băsești, familie din care avea să fie numit primul prefect al județului Sălaj după Marea Unire și din care au provenit alte numeroase personalități care au condus destinele acestor meleaguri.
De la 1 septembrie 1910 a funcționat ca profesor la Liceul Greco-Catolic din Beiuș.
Prin Ordinul nr. 7569 din 5 iulie 1919, profesor doctor Ioan Ossian este numit director al întâiului liceu românesc din Sălaj: Liceul „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei.
Timp de 21 de ani, cu excepția perioadei 1927-1928, când a fost prefect al județului Sălaj, profesor doctor Ioan Ossian a condus cu competență și profesionalism destinele acestui liceu, a format numeroase generații, a contribuit la crearea bazei morale a societății românești, merite recunoscute și pe plan național, liceul fiind considerat în perioada interbelică ca un lăcaș de înaltă cultură, de mare prestigiu. Om cu o vastă cultură, eminent pedagog și bun organizator, a fost o adevărată personalitate ce îmbina admirabil inteligența și energia cu voința și nestinsa putere de muncă, a fost tipul intelectualului rasat român din perioada interbelică.
A depus o adevărată muncă de apostolat pentru a forma și modela conștiința românească. Românii trebuiau să învețe, românii trebuiau să aibă conștiința de sine, trebuia formată intelectualitatea acestui popor. A adus la liceul pe care îl conducea, cei mai buni profesori, a făcut eforturi imense pentru o cât mai bună dotare tehnică a școlii. Se deplasa la sate pentru a îndemna țăranii români să-și dea copiii la școală, a luptat din răsputeri să înfrângă prejudecățile celor care nu credeau în puterea educației. Această propagandă la sate a făcut ca în perioada directoratului său nenumărați copii de țărani să urmeze cursurile liceului alături de copii de intelectuali veniți din întreaga țară. A făcut din această școală o școală a demnității în care români, unguri, evrei sau germani – cu toții egali – au învățat și nu au uitat vreodată ce înseamnă să fii OM.
A fost cunoscut ca un mare orator și publicist în presa românească dintre cele două războaie mondiale. În perioada 1919-1940 îndeplinește numeroase funcții: Președintele Departamentului Șimleu al Astrei, îndrumătorul activității Școlii Superioare Țărănești din Șimleu Silvaniei, președintele secției din județul Sălaj al Ligii Antirevizioniste Române, prefect al județului Sălaj de la 29 iunie 1927 și până la 8 iunie 1928, vicepreședintele Cooperativei Regionale „Gradul de Sălaj” Șimleu Silvaniei, președintele Comitetului Școlar al Liceului „Simion Bărnuțiu” și al Școlii de Băieți din Șimleu Silvaniei, precum și a altor instituții culturale și economice din județ.
În urma odiosului Dictat de la Viena din 1940 ține la biserica din Șimleu Silvaniei o cuvântare îndemnând la rațiune și înțelegere. Este arestat de autoritățile hortyste și apoi este expulzat în România. Până în anul 1945 a funcționat ca profesor la Liceul „Diaconovici-Loga” din Timișoara.
După refugiu se întoarce acasă la Șimleu Silvaniei unde începe calvarul instaurat de regimul comunist. Din anul 1948 este arestat de mai multe ori, cercetat pentru activitate „antinațională”, „antidemocratică”, „anticomunistă”, „antisovietică” etc.
În noaptea de 15-16 august este arestat și dus pe drumul fără întoarcere al Canalului Dunăre – Marea Neagră, unde moare la 4 ianuarie 1953, departe de casă și de cei dragi. Nu are mormânt, nu are cruce și nici nume acolo unde odihnește, dar mai presus de toate aceste suferințe lumești, se înalță figura și memoria unui Om pe care nimeni, niciodată nu a putut să-l șteargă din memoria și conștiința urmașilor.
După Revoluție, societatea românească a încercat să îl repună pe piedestalul meritat. La 1 iunie 1992 pe frontispiciul liceului pe care l-a condus cu atâta dragoste și dăruire, prin grija deosebită a unor foști elevi din promoțiile 1920-1940, dar mai ales a domnului Constantin Cordiș, s-a montat în prezența oficialităților județene și locale și a familiei o placă comemorativă.
În anul 2001 i s-a conferit post-mortem Diploma de „Cetățean de Onoare” al orașului Șimleu Silvaniei.
Din anul 2002, Grupul Școlar Agricol (fostul Liceu „Simion Bărnuțiu”) îi poartă numele, actualmente fiind: Liceul Tehnologic „Ioan Ossian”.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.
Andrei Liviu Pop (1816-1898)
Pop Andrei Liviu s-a născut la Bareiu în 1816. A învățat la Szek, la Cluj, Blaj, iar revoluția de la 1848 îl determină să fugă peste munți. Reîntors, primește catedră la Șimleu, apoi la Sibiu și Lugoj. Traduce din latină, dar e legat de învățământ, îndeosebi de cel șimleuan.
Ideea înființării unui lăcaș de învățătură superior la Șimleu Silvaniei o întâlnim cu anul 1817. Mai târziu acesta s-a făcut sub denumirea de „Gimnaziul minoriților”, în clădirea de lângă actualul parc al orașului. Pentru ca românii să aibă un profesor de limba română au participat cu numeroase sume de bani. Așadar, existau doi profesori de limba română: Ștefan Pop și Andrei Liviu Pop. Acesta din urmă consemnează, într-o scrisoare din 1850 trimisă la „Gazeta românească” (unde a și apărut în luna martie), starea românilor sălăjeni după revoluția din 1848. Documentul, scris în chirilică, este o adevărată „cronică” a vremii. În document se vorbește de adunarea poporului de la Șimleu, de după 1848, când românii, îndrumați de Alexandru Șterca-Șuluțiu, au trecut la constiuirea unui directorat civil și al ostășimii. Andrei Pop a evocat trista situație de după revoluție, cerând să se trăiască în frățietate cu alte națiuni. Adunarea poporului, însoțită cu șase salve de împușcături a reunit pe toți românii din jurul Șimleului. Dar mai ales pe planul învățământului s-a cerut o deplină libertate în cunoașterea valorilor naționale, ducându-se mai departe dorința tuturor veacurilor noastre de luptă. În scrisoarea sa, Andrei Pop, profesor de poezie în Șimleu Silvaniei, arăta că adunarea „avea mulțumirea că are 2 profesori români în științele gimnaziale care propun în dulcea limba românească”. Peste douăzeci de ani, în 1870, avea să ia ființă „Reuniunea învățătorilor români sălăjeni”, eveniment legat de activitățile ce l-au pregătit.
Profesorul de poezie de la Șimleu Silvaniei publica scrisoarea lui într-o revistă aflată pe obcinele Bucovinei, dând a înțelege că românii sunt aceiași pretutindeni și că trebuie numai să se unească pentru a învinge. Iată de ce răscolim în brazdele istoriei noastre, de unde vorbesc și îndeamnă străbunii către nepoți.
O viitoare istorie a Sălajului va trebui să țină seama de generoasele idei și de bogăția de informații pe care ni le oferă manuscrisele aflate la cea mai bogată bibliotecă a țării, aceea a Academiei din București. Despuierea acestor manuscrise iți dă sentimentul tonifiant al înțelegerii mai profunde a epocilor de rezistență și afirmare a spiritualității sălăjene. Lupta pentru cuvântul și limba românească este marcată aici de momente deosebite, ce ne relevă adevărul despre români, spus de Bonfiniu : „par a se lupta mai mult pentru limbă, decât pentru viață”.
Astfel că, la numai doi ani de la anul revoluționar 1848, îngrijorați de starea lucrurilor de aici, sălăjenii caută pretutindeni legături cu presa vremii. Într-o scrisoare din 16 februarie 1850, de profesorul Andrei L. Pop din Șimleu, către George Bariț, redactorul „Gazetei Transilvaniei”, din Brașov, scria cel dintâi că și „românii trebuie să aibă un viitor mai bun”, acum după ce au scăpat de focul Revoluțiunii de la 1848. Important i se părea profesorului din Șimleu să nu slăbească și să se închege și mai mult unitatea de grai între români. Era poate o intuiție a vremurilor ce aveau să vină, odată cu rușinosul dualism al puterilor, când limba românească va fi tot mai mult îngrădită, prin legi speciale. De aceea, scria același Andrei L. Pop, față de presiunile ce încep a se face de autorități, „unii, fiind fără zel național, le e rușine a vorbi românește, uitând de gloria străbunilor noștri”. În durerea sa, el arată că a scris la Sătmar și Bihor, arătând păcatul celor ce „nu știu românește”, și le cerea să se aboneze la foaia de la Brașov. Oamenii de aici, ca vicarul Alexandru Șterca Șuluțiu din Șimleu, se luptă, scrie el, „pentru folosul gazetei românești”.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.
Alexandru Șterca Șuluțiu (1794-1867)
Alexandru Șterca Șuluțiu s-a născut la 15 februarie 1794 la Abrud, unde-și face și studiile, pe care le continuă la Alba-Iulia și la Blaj. Când a sosit la Șimleu ca paroh, în anul 1836, apoi protopop și vicar, situația orășelului nu era dintre cele mai bune. Dimpotrivă, cei de dinaintea lui s-au plâns în nenumărate rânduri de nedreptățile la care au fost supuși, s-au plâns de condițiile proaste în care locuiau, fără a fi sprijiniți, încât episcopul I. Bob, pe la 1824, îndemnă pe vicarul din Șimleu să părăsească, oriunde, orașul acesta, „dacă nu-i convine casa parohială”.
Alexandru Șterca Șuluțiu a rămas în Șimleu până în septembrie 1850, când a fost ridicat în scaunul de mitropolit de Blaj. Acolo, la Blaj a și fost înmormântat, aproape de ținuturile sale de origine, de la Abrud, după ce a încetat din viață, la 7 septembrie 1867.
În perioada 1836-1850, Șimleul a cunoscut momente deosebite în viața sa națională și socială, între care și revoluția de la 1848 care, așa cum am arătat, a pornit în martie din Giurtelecul-Șimleului.
Un rol de seamă, dacă nu chiar principal, l-a avut în direcția de mai sus Șuluțiu. Nu întâmplător, căci era bun cunoscător al problemelor vremii, iar de la moții lui a învățat mai mult decât din cărțile străinilor despre noi. Ca om, Șuluțiu s-a mulțumit cu casa vicarială din Șimleu, care se afla în prelungire de la biserica românească spre vechea poștă a orașului, vizavi de ea, și era acoperită cu șindrilă, ca pe la Abrud. La casa lui din Șimleu, casă lungă cu camere largi, și-au găsit refugiu Bărnuțiu, în 1844-1845, venind de la Blaj, și mulți alții. Se spune că era pasionat de vânătoare; aristocrații maghiari îl invitau, ca pe un om cult, el se străduia să nu-i refuze, ca să nu le creeze bănuieli de altă natură. Baronul Banfi Albert, considerat cel mai mare proprietar din Ardeal, prefera să fie însoțit la partidele lui de vânătoare de Șuluțiu. Era o modă a vremii, care dezlega și făcea posibilă comunicarea între oameni. Șuluțiu iubea însă țăranii, pe care i-a înțeles și i-a făcut apropiații lui.
În jurul anilor 1836-1838, Șuluțiu era considerat „unicul domn român” în Șimleu, în sensul că venise aici din alte părți. Apoi Șuluțiu nu trăise la Șimleu, nu cunoștea oamenii, relațiile și obligațiile dintre ei.
Șuluțiu a scris istoria lui Horea, eroul moților și al Munților Apuseni. A scris versuri de jale, apoi despre trecutul națiunii române și, desigur, ca pasionat vânător, o carte despre vânătoare.
Se mai adaugă, la cele de mai sus, faptul că Șuluțiu a pregătit atmosfera de luptă națională în părțile Șimleului. Circularele sale din 1836-1850, adresele către țăranii și preoții satelor din jurul Șimleului, scrisorile sale sunt o mărturie de netăgăduit a patriotismului său. lată, de pildă, ce scria el, din Șimleu, către protopopul Ighian Iosif: „Sînt de părere că trebuie comunul bine al nației a-l iubi și a-l dori”. Acestea le scria în august 1839, și semna: „Al. Șterca Șuluțz, vicariul a tot Sălăgiului”.
În multe rânduri, Șuluțiu intervine în situații dificile, privind limba românească. În Circularul din 18 martie 1842, el scrie: „Ce întunecare pi orbire pi mipelătate o adus în cler și în toată nația română introducerea literelor și limbei străine în literatură și în bisericele române, nu-i limbă să poată explica; nici lacrimi destule să se poată plânge”. Împotriva celor care erau gata să accepte introducerea limbii maghiare în bisericile românești, Șuluțiu condamnă astfel de rătăciri și cere să „se adune un sobor mixto-religionar-național, prin circulara în toată țara, a cărui obiect să nu fie altul decât despre limba existentă și cultura națională . . . Fiecare paroh, spunea Șuluțiu, cu poporul său să consulte și apoi alegând doi deputați din bătrânii satului pentru Blaj, și apoi la Maiestate, pentru a se vedea rogarea de comun a toată nația. Șimleu, 18 martie 1842. Al. Șterca Șulutz”. De multe ori, Șuluțiu a fost rău înțeles și atacat că ar fi prieten al oficialilor, alteori, că ar fi dușmanul ungurilor. El însă vedea departe. Baronul N. Wesselenyi îi scrie, după Adunarea din 1848, lui Șuluțiu, care-i răspunde în acest mod: „Națiunea română dorește o înfrățire statornică cu națiunea maghiară”, dar pentru asta el cerea să se recunoască românii ca a patra națiune în stat și cu dreptul la ambele confesiuni. Șuluțiu a participat la revoluția de la 1848 la Blaj, unde, pe Câmpia Libertății, a cerut ca națiunea noastră să fie numită cu numele de „român”, nu de „vlachi”, ceea ce s-a și întâmplat, în 1849.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.
Gavril Trifu
În anul 1912, dascălul pensionar la Șimleu, Gavril Trifu, era condus pe ultimul său drum, după ce o viață întreagă își pusese toate puterile în slujba învățământului sălăjean. În Schița monografică a Sălajului, apărută în 1908, la Șimleu, Gavril Trifu a scris capitolul despre istoricul școalelor sălăjene. A fost un bun cunoscător al școlii. Lui i se datorează redactarea publicației „Învățătorul român”, apărută la Șimleu, în 1903. Revista apărea lunar, dar a avut o apariție de scurtă durată. Onisifor Ghibu l-a numit pe Gavril Trifu „un român de omenie”. Într-adevăr, încă în perioada când activa la Zalău prin anii 1880-1881, revista „Amicul familiei” din Gherla scria: „Cercul de lectură Georgiu Lazăru al junimei române de la preparandia de stat din Zalău, al cărui conducător e zelosul profesor român dl. G. Trifu, a ținut program”.
Așadar, Gavril Trifu era un cunoscut om al școlii, având un rol de seamă în înființarea preparandiilor din Deva, Sighet și apoi a preparandiei din Zalău, unde în 1870 e numit profesor. A fost vicepreședinte al „Reuniunii învățătorilor români sălăjeni”, vizitând școli, îndrumând dascălii satelor și ținând conferințe despre rosturile școlii. În 1877 vorbește la Bocșa, apoi în 1878 la Unimat, fiind un adevărat „animator al învățătorimii române”, cum îl numește Simion Oros. La Congresul regnicolar al învățătorilor, care s-a ținut, în 1881, la Budapesta, Gavril Trifu a reprezentat Sălajul, apărând cu dârzenie școala noastră. La 1880 scrie „Analele reuniunii învățătorilor români sălăjeni”, militând pentru drepturile românilor la învățătură. Ca urmare a atitudinilor sale îndrăznețe în favoarea școlii românești, G. Trifu este trimis într-un surghiun de șapte ani, la Subotița, în Jugoslavia, departe de ai săi, cum arată Leontin Ghergariu. Nu s-a îndepărtat cu gândul de la cei pe care a fost nevoit să-i părăsească. S-a reîntors la ei același, hotărât și neînfricat. Elaborează cărți didactice. Se interesează de mersul școlilor. Puterile îi slăbesc după ani de frământări și căutări. Astfel că în 1899 se pensionează, devenind secretar de bancă la Seini.
Cu anul 1900 începe legătura mai puternică a lui Gavril Trifu cu Șimleul, fiind numit secretar de bancă la „Silvania”, condusă de Andrei Cosma. În același an, 1900, la 24 iunie, „Reuniunea femeilor române sălăjene” îl alege pe Gavril Trifu ca director al Școlii de fete înființate aici. Este cunoscută activitatea sa de bun organizator al școlii în orașul Șimleu și în jur. Mai mult, în 1904 G. Trifu a convocat și a prezidat la Cluj adunarea de constituire a ceea ce s-a numit atunci: „Alianța învățătorilor greco-catolici din țară”, fiind ales președinte.
Scrierile lui Gavril Trifu sunt puține la număr: Fonduri școlastice (1876), apoi cărți didactice, manuale, o broșură intitulată: Magazin de example pentru școli, deosebit de instructivă și de folositoare, scrisă cu o bună experiență de pedagog și îndrumător al școlii. În capitolul amintit, despre istoria școlilor sălăjene, G. Trifu este preocupat de trecutul și prezentul învățământului din Sălaj, înainte de 1848 și după 1848, etape bine definite de el. A fost reținut de momentul istoric de la 1850 în Șimleu, când în acel vestit Sinod vicarial s-au pus în dezbatere condițiile necesare unui învățământ românesc. Se ocupă de R.I.R.S., de preparandia din Zalău, de școala Reuniunii femeilor române sălăjene, iar datele statistice la care se oprește sunt deosebit de ilustrative pentru învățământul românesc din Sălaj, la începutul acestui veac. Așa se explică de ce în finalul capitolului despre învățământul sălăjean, G. Trifu dezvăluie „cauzele tristei stări a învățământului popular”, cum scrie el, încât, „Stăm așa, că azi nici dascălul, nici școala nu mai știe curat, cine-i stăpânul: statui, comitatul ori confesiunea”.
Mai puțin cunoscută este activitatea de economist a lui Gavril Trifu, care era și un pasionat de matematici, scriind manuale de matematică, și acel „magazin de exemple …”. Acest aspect al activității sale a fost pus în lumină de către regretatul Grațian C. Mărcuș, într-un articol de ziar, poate că o înrudire de preocupări între cei doi.
Gavril Trifu s-a născut în comuna Săcășeni, din ținutul Chioarului, atunci în județul Satu Mare. Studiile și le-a făcut la Baia Mare și Satu Mare, apoi la Budapesta. În liceu conducea „Cercul de cultivare propriu românesc”. A devenit colaborator la „Gazeta Transilvaniei”, publicând cu pseudonimul „protopop Teodor Pop din Ortelec”.
Anii de pensie i-a petrecut la Șimleu. A locuit în casa din strada Andrei Mureșanu nr. 9, unde a și murit în anul 1912.
– date culese din lucrarea „Cartea Șimleului” a d-lui prof. univ. dr. Vasile Vetisanu Mocanu.