DE CE SCRIU: O SPOVEDANIE LA ANIVERSARĂ

martie 10, 2021 | Administrator

Motto:  „O spovedanie este sinonimă cu o descoperire de sine.”(Octav Dângeanu)

          În 23 februarie 2021, am împlinit 75 de ani.Care-i starea mea de spirit la această bornă existențială, o sintetizez reproducând o strofă din blagiana poezie, „Cântăreți bolnavi”, publicată în volumul „La cumpăna apelor”:  „Purtăm fără lacrimi / o boală în strune / și mergem de-a pururi / spre soare apune.”

Pentru prima oară în pământeneasca mea ființare, am trăit niște sentimente ciudate: firește , m-am bucurat că Mama Natură mi-a dăruit atâția ani. În același timp, m-am gândit de ce mă bucur că mă duc cu zi ce trece spre „soare apune”. În al treilea rând, am trăit un sentiment de rușine față de tatăl meu care a trăit 52 de ani. Cu ce sunt eu,fiul lui mult iubit,  îndreptățit să dăinuiesc mai mult pe pământ? Nu mi-am putut da un răspuns mulțumitor.M-am autoconsolat recitind poezia „Liniște” a lui Lucian Blaga ce are ca temă metempsihoza: „Se spune că strămoșii care au murit fără de vreme/ cu sânge tânăr încă în vine, / cu patimi mari în sânge, / cu soare vin în patimi, vin / vin să-și trăiască mai departe/ în noi viața netrăită”.

Peste toate acestea, m-au tonificat pur și simplu mulțimea mesajelor primite pe toate formele de comunicare de azi. Scriu acest articol în primul rănd să le mulțumesc acestor generoși expeditori de alese mesaje croite din superlative cuvinte mângâietoare și îmbălsămătoare pentru destinatar. Cu siguranță ei au reținut dintr-o hore  îndrăgită de iubitorii melosului popular faptul că un bătrân ce poate cere, „o vorbă și-o mângâiere”.

Să mai spună cineva că înțelepciunea nu s-a născut la sat. Abia când ajungi la o vârstă dincolo de „cumpăna apelor”, îți dai seama ce înseamnă să devii un ex. Este o etapă firească, s-o trăim precum le-am petrecut și pe cele dinainte. Nu știu de ce îmi place teribil de mult poezia „Ar trebui”, scrisă de Ana Blandiana în 1977: „Ar trebui să ne naștem bătrâni,/ Să venim înțelepți, /Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,/ Apoi să ne facem mai tineri…/Să fim copii la nașterea fiilor noștri./Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,/ Ne-ar învăța să vorbim, ne-ar legăna să dormim,”.

M-au gratulat peste măsură nu oamenii pe care i-am ajutat în cariera lor, ci foști elevi din multe generații. Să le iau spusele lor ca un certificat de calitate a ceea ce am fost la catedră? Se pare că am început să culeg ce-am semănat! Ei sunt „recolta” spirituală a orelor în care eu existam doar pentru ei și pentru ce încercam să le transmit. Întotdeauna am fost de părere că dacă ai ceva de spus unui om, atunci spunei-o când trăiește. Oricât de profunde și de pertinente ar fi spusele la căpătâiul cuiva, nu valorează cât o simplă sintagmă sinceră spusă la momentul oportun din existența sa terestră. Îmi vine în sprijin Eminescu prin versul „căci morți sunt cei muriți”.

Cascada de vorbe superlative rostite în asemenea îndurerate momente mi se par de prisos, vorbe-n vânt. E doar o părere! De ce scriu? O fac mai mult de circa doi ani blestemați de când la ce țineam cel mai mult la un om , coloana vertebrală, m-a abandonat , lăsându-mă logodit cu patul. Până când această cumplită maladie a pus stăpânire pe mine, am fost la școală, am ținut ore la clasele terminale. M-am simțit extraordinar, m-am simțit util, elevii îmi erau prieteni, orele nu mă oboseau, ci, dimpotrivă, mă revigorau.

Acum, de când sunt un prizonier al acestei boli care mă face nedeplasabil, am început să scriu mai mult decât o făceam înainte. Eu am început să scriu pentru presă, începând cu anul 1970. Scriam periodic recenzii pentru cotidianul de atunci „Năzuința”. La un anumit dat am fost chiar decis să renunț la profesorat în favoarea gazetăriei. Gândul a fost doar efemer, adevărata chemare nu se trădează la apariția primei tentații. De-a lungul anilor am scris și publicat și la „Tribuna învățământului”și  „Revista de pedagogie”. Cel mai de succes text pe care amărâtul meu condei îl are a fost  publicat în 1999 în revista „Tribuna învățământului”. El  se intitula „Nu vreau  să predau la clasa a-IX-a” și în rândurile sale salutam excelenta idee de a avea manuale alternative de romănă. Într-adevăr, un pas concret spre modernizare autentică. Spre marea mea bucurie, titlul articolului a apărut și pe frontispiciul revistei.

De ce scriu? În primul rând pentru a compensa absența de la catedră.

Pentru mine orele erau un mod de a comunica cu tineretul , care pentru mine era un epidemic-pozitiv. Prin lecții îmi puteam valorifica lecturile, puteam avea dialoguri cordiale cu cei care priveau prin alte prisme un text literar.

Orele la care nu am renunțat decât în condițiile descrise pe parcurs, erau nu o obligație profesională, ci un mod de-a comunica cu adolescența. Prin lecții puteam să-mi valorific lecturile, mă puteam „certa” cu cei care iubeau literatura ca artă nu neaparat ca obiect de studiu și care aveau opinii opuse alor mele. Nu există elevi cărora să nu le placă literatura. Cui nu-i plac poveștile? Cine nu are curiozitatea să afle cum sunt și alte lumi posibile? Rolul profesorului este, printre multe altele, să-l facă pe elev să vadă în cartea scrisă un izvor de bucurii, de noutăți, de experiențe, de modalități de a fi om.

De ce scriu? E un alt mod de a comunica măcar cu cei cărora încă le pasă faptul că viețuiesc. Este noul meu mod de a fi prezent în viața urbei. N-o fac din motive pecuniare. Cotidienele de azi nu plătesc colaborările externe. Plata este simplul fapt că ți se dă cuvântul în scris să spui lumii ce crezi, ce gândești, ce citești, prin ce lentile privești lumea de azi ș.a.m.d.

Nu scriu nici cu gândul de a antologa articolele într-o viitoare carte. Departe de mine acest gând. Dovada? Nici măcar nu am păstrat nimic din ce am scris. Pentru mine a publica o carte presupune să ai ceva deosebit de spus lumii sau să ieși din rând în privința problemelor aflate în actualitate pe agenda lumii.

N-am fost și nu sunt iubit de muze. N-am , deci, veleitățile de creator, eu scriu ca un om care vrea să dovedească faptul că nu-i doar dascăl de citire, ci și unul de scriere. Prin ce caligrafiez pe hârtie, urmăresc în primul rând un scop informativ, nicidecum persuasiv. Desigur, îmi exprim și propria viziune despre problemele abordate, ceea ce nu înseamnă că vreau s-o inoculez și virtualilor cititori.

Stilul textelor mele nu-i unul gazetăresc, ci unul predominant didactic, ceea ce poate îi intrigă pe cei ce n-au agreat niciodată o astfel- de manieră de abordare a unei teme. Știu. Sunt poate enervant pentru cititorul grăbit și nepredispus la vorbă lungă. Lumea se grăbește. Sunt convins că și din acest motiv îmi pierd pe drum posibili cititori.

N-am avut și nu am nicio pilă la redacția acestui ziar. Le-am trimis materiale și mi le-au publicat întocmai. Pe domnul Daniel Mureșan, directorul ziarului, l-am întâlnit meteoric de vreo trei ori. Pentru mine, dânsul este un autentic lord românesc. O întruchipare a eleganței  în modul de a fi  și de a colabora cu semenii. Un semn concret al spiritelor alese. Despre Daniel Săuca, rămân la opinia mea că este un intelectual deosebit de fertil și de pragmatic, dar și unul deopotrivă enigmatic. Nu-i cunosc, nu i-am avut față în față pe Augusta Teșinschi și Florin Negoiță. Ca dascăl de citire, îi consider ziariști impecabili. Cine-i citește, nu are nevoie nici de un translator, dar nici de un jurisconsult. Acest admirabil colectiv redacțional(patru inși fac să apară săptămânal  pagini de real folos, nu e la îndemâna oricui!)  m-a acceptat cu bunele și relele pe care încă neobositul meu condei le pune negru pe alb. Ca să nu sece pasta din pix, nu uit s-o „alimentez” cu un binecuvântat pahar de bere. Când o fac nu-l pot uita pe înțeleptul care a spus nemuritorul adevăr: „Cine nu știe ce-i plăcerea lui Bachus, nu știe nici ce-i în lume plăcerea”. N-am nici un motiv  să-l contrazic, dar nici să-l uit. Vedeți că Dumnezeu își mai întoarce privirile și spre noi, cei întovărășiți și cu lumeștile păcate.

Filozoful Descartes(1596-1650) scria: „Cuget, deci exist”. Eu, un anonimus, îmi dau sens zilelor scriind. Prin urmare și eu pot zice: „Scriu, deci exist!”.

                                                             Octavian Guțu,

                                                                                  dascăl de citire și simțire românească