Cheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictine

iunie 13, 2016 | Administrator

Sînt ca niște munți dealurile împădurite de lângă satul sălăjean Cheud, aflat acolo unde, pe hartă, la nord, Sălajul se învecinează cu Maramureșul. Aici, în Țara Silvaniei, dealurile sînt locul unde pădurea e stăpână peste tot și peste toate, și chiar și Someșul, privit de pe culmea dealului, pare doar un mic curs de apă domol, curgând liniștit, să nu strice cumva liniștea pe care pădurea, de sute de ani încoace, o păstrează în interiorul ei. În Țara Pădurilor, granițele care demarchează județele nu înseamnă nimic, pentru că acolo, ascunsă în văile adânci ale pădurii adânc înfipte în pământul dealurilor, există o lume ascunsă, iar tu, cel care intri în acea lume, poți doar să te bucuri că ai ajuns și ai fost acceptat acolo, chiar și așa, ca simplu călător, ori ca veșnic aventurier. Țara Silvaniei, spunea Corneliu Coposu, s-a dovedit a fi o scânteietoare frântură de leagăn a națiunii noastre.

Cheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictinePe vale în sus

Mi-am tipărit la imprimantă o hartă a zonei, iar la câteva sute de metri, pe una din văi, apar niște pete mai deschise la culoare, semn că sînt ceva râpe ori rupturi de pantă acolo, lucru suficient ca să mă facă să merg să văd despre ce-i vorba, mai ales că am mai fost în zona aceea a Sălajului. E drept, de cele mai multe ori am fost la ruinele cetății benedictine, și doar o dată sau de două ori m-am aventurat în lumea adâncă a pădurii de acolo, nu de alta, dar cum, de fiecare dată, cetatea m-a ținut “captiv” prea mult ca să mai am timp să cutreier zona, mi-am spus că, lasă, o să mă întorc acolo, cât de curând, să ajung și mai departe, în adâncul pădurii.

Am părăsit drumul asfaltat și am luat-o pe drumul de pământ care mergea înspre dealurile dinspre nord. După vreo 3 kilometri, m-am dat jos din mașină, mi-am luat echipamentul în spate și am intrat în pădure, pe valea pe care mi-o alesesem ca punct de pornire către zonele acelea care, pe hartă, păreau a fi ceva pereți de gresie, ori poate doar niște rupturi de pantă. Am luat-o încet, pentru că știam, din experiență, că ceea ce pe hartă pare un drum scurt, atunci când intri în pădure, pe văi, lucrurile stau cu totul altfel, și cele câteva sute de metri par, și chiar sînt, kilometri.

E ciudat cum, după doar câteva zeci de metri după ce intri pe vale, deși la început pădurea te ia ușor, valea părând destul de domestică, brusc, te trezești că ești mic de tot, pereții văii dându-ți impresia că ești de-a dreptul într-un canion, un canion presărat cu copaci căzuți, bolovani uriași și, timid, un firicel de apă. Cu pădurea deasă de deasupra, am urmat “cărarea” dintre pereții înalți și abrupți, însoțit, cel puțin la intrare, de o droaie de țânțari, bucuroși din cale afară că le vine mâncarea. Iar țânțarii ăștia de pădure te pișcă chiar și prin tricou, dacă stai pe loc mai mult de câteva secunde. Așa că, deși aș fi vrut să încerc să mă orientez, oarecum, am luat-o repede la picior, pe vale în sus, să scap de bâzâitorii ăia pișcători.

Citește articolul complet pe: www.salajulpursisimplu.ro