Datini și tradiții

Obiceiurile din ținutul șimleuan țin și ele de marile momente ale vieții, de naștere, nuntă și moarte, dar și de anotimpurile anului, de ritmurile acestora, din primăvară și până în iarnă. Șimleul însuși s-a dezvoltat cultural, în decursul timpului, în aria de manifestare a acestor obiceiuri puternice. Șimleuanii, cei mai mulți dintre ei, sunt proveniți din satele înconjurătoare. Cei veniți în Șimleu au adus și obiceiurile moștenite cu ei.

De Crăciun cei mici, care umblă cu colinda se numesc „cocuțătorii”, căci ei primesc pentru colindat un cocuț, un colac mic. Feciorii cei mari umblă cu „Feciorii satului”, pe la fete, cu muzicanții după ei. Urmează cei cu Steaua și cu Viflaimul, apoi, după miezul nopții, bătrânii, cu „corinzile” lor cele vechi, pe care nu oricine le știe. În aceste colinzi este vorba de îndeletnicirile cele mai vechi ale neamului românesc, de vânătoarea cerbului pe munte, de spicul grâului și de floarea-soarelui, de soare și de razele lui calde, care suie țarina bogată în sus.

Un exemplu de urare este:

„Câți cărbuni în vatră / Atâția boi în poiată / Cate paie pe coteț / Atâția copii în undeț / Câte scoarțe pă tăietor / Atâtea fete după cuptor”.

Aceste vorbe sugerează semnul dăinuirii noastre și dorința noastră de a trăi aici, de a lucra pământul, de a-l face sa rodească cu de toate. Bogăția la casa omului e semn că omul dă un rost vieții sale. Boii în poiata gospodarului sunt semnul hărniciei și dragostei de muncă, de animale, de creșterea lor. De aceea, urarea din colind avea în vedere acest legământ al omului cu ceea ce se află în preajma lui.

Obiceiurile de Anul Nou aduc în casa omului aceleași urări și ele sunt legate de ritualurile agrare, ca Plugușorul, ori de începutul noului an, ca Sorcova. Aceste obiceiuri n-au dispărut nici azi, și le găsim doar în satele românești.

De cum dă primăvara, veneau alte obiceiuri legate de renașterea naturii, când oamenii pun la porți ramura de rug, și se udă între ei, la 23 aprilie, crezând că astfel alungă „spiritele rele”. Credința aceasta în lumea vegetală este de mare însemnătate, își are rădăcinile în spiritualitatea strămoșilor noștri geto-daci, atât de iubitori și deschiși naturii.

Lângă aceste obiceiuri se situează și obiceiurile pastorale, cu răsunet aici, de cum se „băgau oile-n lapți”, care se făcea cu petrecere și cu alai. Era rânduiala omeniei, acum în ceasul unei zile de primăvară, când lesele de lemn, așezate una lângă alta, adunau oile la un loc, până în pragul toamnei târziu. Obiceiul are rădăcini puternice în satul Pria, unde și azi, la fiecare început de mai, în prima duminică a lunii, are loc „Măsurișul” laptelui, în donițe (vase) de lemn și în șistară, ca o mărturie venind din strămoși.

În credințele și obiceiurile din ținutul șimleuan se păstrează o anume înclinație spre cunoașterea vieții omului. Se știe că geto-dacii prețuiau plantele, le foloseau pentru vindecarea bolilor sau căutau să le găsească rostul ce l-ar putea avea pentru viața lor. În crugul verii, respectiv la 24 iunie, când soarele e mai sus pe cer și plantele ajung la maxima lor înflorire, la Sânziene, românii, culeg aceste flori de pe câmp; le fac cununițe mici și le aruncă pe casă, pentru fiecare din familie, dorind să afle dacă va cădea sau nu cununa de trei ori jos, cu credința că dacă, va cădea, acesta va muri. Obiceiul semnifică o anumită încercare de a pătrunde, printr-un mijloc natural, în problemele vieții. Pe alt plan, credința aceasta se apropie de obiceiul cununii de grâu, care se practică la terminatul secerișului, când secerătorii vin prin sat cu această cunună, cântând, iar oamenii ies la porti și-i udă cu cofele pline de apă, pentru ca și la anul rodul să fie bogat. Credința s-a păstrat în cuprinsul acestui obicei.

Mult mai apropiate de ființa omenească sunt obiceiurile de naștere, de nuntă și de înmormântare. Cândva, la naștere, femeia nu ieșea șase săptămâni la lucru. Ea nu avea voie să lucreze nici pe lângă casă, nici să facă mâncăruri pentru mai mulți oameni. Era o credință că așa e bine și că așa femeia devine mai curată în toate. Cu timpul, obiceiul a dispărut, despre el nu mai știu decât puțini oameni.

Obiceiurile de nuntă alcătuiesc un adevărat ceremonial. În trecut, aceste nunți țineau două-trei zile. La nuntă chemau velfeii sau chemătorii. Nunta avea stegarul, care duce steagul în urma mirilor ca și în ziua de azi. Apoi, steagul e pus pe vârful casei, să se știe că e nuntă. Ca semn de respect pentru părinți are loc și iertăciunea tinerilor față de aceștia, ca un ultim gând întors spre cei ce le-au dat viață și povață. La acești tineri se gândesc și nuntașii când joacă „dansul miresii” și le oferă cadouri și bani, căci „încep viața” de la început.

De la o vreme, nunțile se fac la Căminul Cultural sau la restaurant, fără să mai aibă farmecul de odinioară. Important rămâne obiceiul nunții, care nu s-a destrămat în trăsăturile lui fundamentale, nefiind alterat de influențele din afară.

În obiceiurile de la înmormântare întâlnim urme strămoșești, cu darea colacului peste sicriu, cu spargerea unei oale de lut la ieșirea cu mortul din casă, acoperirea oglinzilor în casa unde se afla acesta, așezarea în sicriu a unor lucruri ce i-au aparținut celui mort, ca sa aibă când va trece la „dincolo” etc.

Cele câteva obiceiuri schițate doar, de noi, nu sunt nici pe departe epuizate, dacă ne gândim că, în toată zona Șimleului, ele au istorie veche și dăinuiesc tocmai de aceea până în zilele noastre. Șimleul, cu oamenii săi de astăzi, a perpetuat obiceiurile aduse de cei din apropierea orașului, din comune și sate, ca mărturii ale unei continuități etnice. De fapt, cei de aici numai atunci se bucură și sunt ei înșiși oameni adevărați, când pot să se adune la un loc la lumina dătătoare de viață a acestor obiceiuri, de o neasemuită frumusețe.